Mihai Vişoiu

ISTORIA ŞI SCÂRBA

Pentru a-l încadra pe Mihai Vişoiu în vastul şi extrem de diversul peisaj editorial contemporan, aş îndrîzni să apelez la o personalitate de talia lui Octavian Paler, fără a păstra proporţiile, ci făcând chiar abstracţie de ele; există, cred, o categorie de autori pe care, indiferent de notorietate sau de harul din dotare, o văd fierbând în aceeaşi oală a scriitorilor construiţi din talaşul şi rumeguşul gazetăriei ante- şi postdecembriste, cu ample şi sinuoase ramificaţii politico-culturale. Îmi amintesc de un interviu televizat, dominat de binecunoscutul ton grav, responsabil, al domnului Paler, şi de o întrebare întrucâtva incomodă, care nu se referea în mod explicit la compromisurile supravieţuirii sau parvenirii din epoca antedecembristă, ci cerea o minimă explicaţie a prestaţiilor de atunci, nenumite, subînţelese probabil. Îmi îngădui să punctez aici acele prestaţii: redactor-şef al unor publicaţii centrale, director al Televiziunii Române, membru al CC al PCR, conferenţiar la Academia „Ştefan Gheorghiu”, unde ţinea prelegeri studenţilor-ziarişti despre misiunea şi înalta responsabilitate a ziaristului comunist – există martori cursanţi, precum Mihai Vişoiu, care au luat notiţe şi le păstrează cu sfinţenie… Răspunsul domnului Paler a fost elocvent. A făcut pentru mine mai mult decât întreaga operă scrisă, vorbită şi televizată a domniei sale: „Asta a fost istoria”, a spus. Cât a trăit domnul Paler, nu m-am învrednicit să mă insinuez în intimitatea domniei sale pentru a-l întreba la care istorie se referă, în niciun caz de pe poziţia a te miri ce justiţiar moral, ci din cea mai pură curiozitate. Poate că n-ar fi avut niciun rost, deşi întrebarea rămâne deschisă: avea în vedere istoria tranşată, masacrată, transformată într-un compost de ciozvârte sângerânde de comunişti? Sau istoria din proximitatea închisorilor comuniste cu regim de lagăre de exterminare, a experimentelor de reeducare şi a demascărilor în regim torţionar de la Piteşti, Gherla, Aiud, Sighet, Târgu-Ocna, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi altele de acest fel, unde s-a programat şi s-a înfăptuit decimarea unei părţi consistente a poporului român. Prin proceduri infinit mai subtile şi mai eficiente, acel program continuă şi azi.

Istoriile au fost mai multe, cel puţin două, iar de prima dintre ele, cea a comuniştilor, s-au cramponat în fel şi chip potentaţi din suprastructurile politico-culturale, care au trecut cu fruntea sus hopul din decembrie ′89, uzând de carisme, orientări, abilităţi şi disponibilităţi din cele mai diverse. Vezi un Păunescu, un Vadim, un Cristoiu, un Tismăneanu, un Pleşu sau Liiceanu şi alte mii asemenea lor, de mai mici calibre, pe care, repet, îi văd fierbând în aceeaşi oală. Îmi lipseşte, recunosc, subtilitatea, capacitatea, de a nuanţa, de a diferenţia. Am ştiinţă de o singură doamnă, eminescologă performantă, care ar fi pescuit din antichitate sintagma „epoca de aur” şi a reuşit s-o lipăească pe veci de regimul Ceauşescu, şi care s-a retras după revoluţie la mănăstire, unde s-a şi săvârşit dealtfel – o excepţie ce confirmă altminteri regula indestructibilului tupeu, de extracţie satanică, animator al istoriei invocate de domnul Paler.

Să revin însă la personajul principal al comentariului de faţă, Mihai Vişoiu, şi el cu istoria lui personală, inclusă unei alte istorii mari (spuneam că-s mai multe), o excepţie şi el, chiar dacă de cu totul alt tip decât sus-pomenita doamnă, în sensul că nu i s-ar fi potrivit dusul la mănăstire. Şi totuşi, impactul lui cu ruptura din decembrie ′89 apare ca fiind extrem de tranşant în memoriile cu tentă de confesiune pocăită din volumul sugestiv intitulat Scârba, apărut în 2013, la editura Fundaţiei Culturale Antares. Omul a debutat cu proză în revistele literare de la începutul anilor şaizeci, a absolvit un Institut Pedagogic şi Academia „Ştefan Gheorghiu”. A lucrat în presa judeţeană şi centrală (a fost corespondent al Scânteii penbtru judeţul Ialomiţa circa douăzeci de ani), după care a mâncat o pâine bună la Adevărul timp de treisprezece ani… Acest parcurs, clasic la o adică, foarte ferm jalonat-limitat, în sensul că, odată intrat pe el, nu te mai poate scoate decât vreo boală mintală gravă, moartea sau, în cel mai bun caz, pensionarea, acest parcurs, aşadar, este descris de-a fir a păr de autor şi punctat obsesiv în sintagma „Mi-e scârbă de mine”, care a fost, de altfel, titlul iniţial al cărţii.

Cititorul este introdus în atmosfera toxică a istoriei prin fraze de genul: „Redacţia era împănată ca un iepure la cuptor cu usturoi şi costiţă, ca de altfel şi toată media post-revoluţionară, cu ofiţeri de securitate…” Până la urmă, ei, aceşti ofiţeri, travestiţi în fel şi chip de-a lungul vremurilor în schimbare, au făcut şi continuă să facă istoria. Acea istorie despre care „Principele” fanariot din romanul unui mare scriitor, el însuşi înghiţit şi mistuit de nisipurile mişcătoare ale istoriei, spune că-i o întâmplare cu curve. Replica-ispită dată Principelui de messerul Ottaviano se potriveşte altminteri fest personalităţilor ante- şi postdecembriste. Hai să fim noi curvele acestei întâmplări…

Redacţia la care se referă autorul în acea frază este a ziarului Tribuna Ialomiţei, unde, cititorul poate afla mai la vale, exista şi un Leon Aldulescu, tatăl marelui prozator R. Aldulescu… În afară că mă simt flatat, ca unul care am dat cu nasul din fragedă adolescenţă pe acolo, pot depune mărturie că redacţia era într-adevăr împănată, aidoma tuturor redacţiilor prin care aveam să mă vântur cu căciula-n mână plină de texte, înainte şi după revoluţie… Simt nevoia să repet: ei au făcut istoria, acea istorie în care au înotat, făcându-şi parcursul fiecare după puteri, personaje precum Octavian Paler, Mihai Vişoiu, bunul şi sărmanul meu tată, care, din păcate, n-a apucat să-şi scrie memoriile. Mă pregăteam să le scriu eu în numele lui, dar mi-a luat-o înainte Vişoiu.

Sar peste întâmplările şi atmosfera din redacţia Tribunei; las intactă plăcerea cititorului de a le savura pe cont propriu, ca să ajung la punctul culminant al istoriei personale a autorului, când istoria şi-a ieşit din ţâţâni: momentul decembrie 1989, trăit de Mihai Vişoiu la cea mai înaltă tensiune existenţială. Imediat după execuţia Ceauşeştilor, când a fost sigur că nu mai există cale de întoarcere, omul a descins cu cele mai curate intenţii într-un magazin al cooperaţiei de consum din apropierea Sloboziei, de unde a cumpărat două perechi de bocanci cu carâmb înalt pentru paraşutişti, douăzeci de perechi de şosete de lână, patru perechi de indispensabili groşi, două pulovăre groase, o scurtă de postav gros cu mesadă şi guler de blană, douăzeci de săpunuri Cheia de un leu, o pungă cu folii de ampiciline, ranitidine, antinevralgice etc., obiecte pe care a dat 3.645 de lei, conform bonurilor pe care le păstrează şi acum împreună cu respectivele obiecte, devenite un soi de mascote după irosirea destinaţiei lor iniţiale – Omul aştepta şi chiar îşi dorea să fie arestat şi condamnat.

„Ştiam cât căcat mâncasem, cum le spuneam relatărilor mele radiofonice şi articolelor trimise la Scânteia. Speram să scap cu vreo trei ani în prima instanţă, iar la recurs să înjumătăţesc pedeapsa…” N-a fost să fie însă. Luat de valul istoriei, şi-a continuat bătălia-n marş cu morile de vânt prin secţiile redacţionale ale ziarului Adevărul. A nimerit acolo în plin diferend de lupte intestine între Darie Novăceanu, C.T. Popescu şi Dumitru Tinu, pe care „Scârba” sa îi pune acolo unde le e locul, în „canalul de dejecţii al istoriei”, sintagmă care revine, de asemenea, foarte des în conţinutul cărţii.

„Îmi este scârbă de mine, de laşitatea adunată aproape o jumătate de veac, de dedublarea cotidiană în care am trăit, în care minciuna, ipovrizia, cântărirea valorilor în balanţe măsluite sufocau ţara transformată într-un uriaş lagăr înconjurat de sârmă ghimpată, cu prepeleacuri şi cuiburi de mitralieră în care vegheau lunetişti criminali autorizaţi…” Cât de patetic, rizibil ar suna aceste rânduri unor elite ale analismului politico-cultural, personal le prefer textelor acelor elite. Fapt e că simţirea şi intuiţia bat şi surclasează stilul şi limbajul, inevitabil tributar meseriei care i-a dat o pâine de mâncat autorului. Este scris doar că omul nu trăieşte numai cu pâine, iar omul nostru a înţeles asta într-un târziu. Scârba, înţeleg, face parte dintr-un ciclu memorialistic, ce va purta un soi de moto global, sunând cam aşa: „Am scos aceste cărţi pe banii mei, ca să vă fac de căcat gratis.” În sfârşit. Aflăm mai departe: „(…) dar laşitatea politicienilor, câţi a avut şi o să mai aibă ţara, printre care nu vom găsi unul care să demonstreze concret şi argumentat că evreii au omorât de zeci de ori mai mulţi români decât victimele pogromului din Iaşi, însuşit de noi cu smerenie sau slugărnicie specifice.” Şi iarăşi, mai departe, ducându-se în vremurile contemporane, ca şi de pe urmă: „(…) la ‹‹Adevărul›› erau mulţi papagali vopsiţi în pui de cioară cu ciocul tăiat. Unul din patru era sub acoperire. Dacă ştia unul de altul rămâne o enigmă.”

Memoriile lui Mihai Vişoiu ar putea să dea seama de calvarul unui neam care a rezistat de-a lungul veacurilor sub acoperire (suntem aici de două mii de ani – ştia el ce iarbă paşte eroul între eroi, confecţionat, la o adică, şi el din talaşul gazetăriei pomenit la începutul acestor rânduri), dedublându-se până la pierderea oricărei identităţi. Cred că ar fi bine de amintit, asumându-ne iarăşi nişte riscuri escantologice, că în primele săptămâni ale lui 1990, când a înţeles că n-are nicio şansă de a fi arestat şi condamnat, omul nostru a propus în modul cel mai serios înfiinţarea unui Partid al Mâncătorilor de Căcat din România, al cărui preşedinte s-a instituit. Uite însă cî iarăşi n-a fost să fie. Nu s-a găsit nimeni care să se înscrie sau să schiţeze vreun gest de simpatie. Nimeni n-a mâncat. Şi totuşi. S-ar cuveni amintit în acest sens, pentru cei care nu ştiu şi mai ales nu vor să ştie, că experimentul de la Piteşti, unic în tot lagărul comunist prin atrocitate şi inventivitate, aplicat asupra unor eroi martiri datorită cărora Dumnezeu ţine încă în fiinţă acest neam, includea printre alte torturi constrângerea de a mânca fecale la propriu. Asta a fost istoria. Mare dreptate a avut domnul Paler, Dumnezeu să-l aibă-n grijă acolo unde este el acum!

Radu Aldulescu
Luceafărul, Nr.7 (1037), iulie 2013