Mihai Vişoiu

O nouă carte purtând semnătura lui Mihai Vişoiu. O carte-document, cu un titlu care-i dezvăluie tranşant conţinutul. O carte scrisă de un orăşean „sută la sută, născut şi crescut într-un cartier rău famat al Ploieştilor, unde trăiau petrolişti, mici meseriaşi, birjari, măcelari şi agricultori, crescători de animale şi lăptărese”. Un orăşean însă „deprins de timpuriu cu laptele abia muls, cu coada vacii şi a sapei” şi cu alte îndeletniciri de ţăran autentic, obligat să fugă cât mai repede şi cât mai departe de casă, pomenindu-se scriind despre cum trăiesc ţăranii. Şi, cum mărturiseşte, fără să-şi propună, a ţinut şi ţine încă un fel de jurnal al satului. „Mihai Vişoiu – notează Dinu Săraru – este, în opinia mea, cel mai de seamă martor jurnalistic al lumii ţărăneşti de azi. Un martor tulburător prin vocaţia rară de a lumina adevărul crud în cuvinte alese cu o zgârcenie ţărănească în stare să cuprindă întreaga dramă a satului românesc uitat la barierele tuturor urbelor şi, sigur, la barierele capitalei, unde Parlamentul n-a găsit nici măcar o strapontină pentru un nemernic slujbaş al pământului.”

Scriitorul Mihai Vişoiu, aducându-şi aminte că este jurnalist, scrie această carte în care adună nu numai truda ţăranului, dar şi propria sa trudă. Din numeroasele sale articole, reportaje, anchete, cuprinse în colecţii de ziare ce ar putea umple camioane, gazetarul se opreşte la ultimii ani, cu deosebire la perioada aşa-zis de tranziţie, pentru că tocmai în acest spaţiu de timp s-a evidenţiat şi mai pregnant drama ţăranului. După ce i s-a furat pământul, după ce a fost umilit, ţăranul spera – şi mai speră, poate – ca ’89, an de răscruce în istoria poporului român, să-i schimbe fundamental destinul, soarta nemiloasă în care i-a fost hărăzit să trăiască atât amar de veacuri. N-a fost să fie aşa, să se schimbe soarta ţăranului, spre binele lui şi, desigur, al ţării.

Scriind aceste rânduri, pot spune că Mihai Vişoiu m-a contaminat, pentru că m-a azvârlit pur şi simplu în mijlocul unor oameni pe care n-ai cum să nu-i iubeşti, să nu-i respecţi şi să nu încerci, oricât de neputincios ai fi, să-i ajuţi. Să-i ajuţi în sensul de a-i lăsa în pace. Pentru că ei ştiu ce au de făcut. Au ştiut dintotdeauna.

Lansarea acestei cărţi se va desfăşura într-un sat – inimă de Bărăgan, ce bate deopotrivă pentru trei judeţe: Brăila, Buzău şi Ialomiţa –, sat cu nume de legendă, ODĂENI, adică în chiar casa ŢĂRANULUI. Un sat cu 70 de gospodării, fără telefon, fără medic, cu 14 elevi într-o singură sală de clasă (şcoală primară!), imagine vie completând ilustraţiile cărţii, acele excelente fotografii oferite autorului, întru susţinerea textelor sale, de către Muzeul Agriculturii din România, fotografii realizate de Răzvan Ciucă, Ştefan Olteanu şi Jean Jacques Moles – Franţa. O asemenea lansare aproape insolită face parte din ciudăţeniile lui Mihai Vişoiu, ciudăţenii care dau culoare şi prilej de sărbătoare. Să notăm că „Dragoste mare cât o cruce” a fost lansată în Penitenciarul Slobozia, iar „Mihai Leu – Altarul durerii”, la unul dintre restaurantele luxoase ale Bucureştilor – „Flora”. Această a treia carte a lui Mihai Vişoiu despre ţărani nu putea fi lansată decât într-o ODAIE, la ţară. Şi nu într-un sat oarecare, ci tocmai acela care să ilustreze, la rându-i, RĂSTIGNIREA ŢĂRANILOR.

Ion ALECU
„Clipa” – mai 1999