Mihai Vişoiu

Exact cu un an de zile în urmă, Mihai Leu – primul nostru campion mondial de box profesionist – era distins, la Bucureşti, cu diploma de excelenţă pentru rezultate excepţionale în lupta cu monştrii sacri ai pugilismului planetar. În Gala laureaţilor sportului românesc pe anul 1998 nu s-a mai pronunţat nici măcar o singură dată numele Mihai Leu. De ce? Pentru că, după cum se ştie, pe parcursul acestui an, bravul hunedorean a cedat titlul fără luptă, mâna lui stângă fiindu-i operată de câteva ori şi încă nevindecată. Totuşi, parcă pentru a compensa lipsa lui din rândul laureaţilor, gazetarul-scriitor care este Mihai VIŞOIU a scos pe piaţă o admirabilă şi emoţionantă carte intitulată sugestiv „Mihai Leu în altarul durerii”. Şi, astfel, înfruntând destinul nemilos, boxerul Mihai Leu revine sub privirile noastre din filele măiestrite de prietenul său Mihai Vişoiu…

Primul adversar – primul prieten: Francisc Vaştag. Povesteşte Mihai Leu… Cu o lună înainte de Campionatul Mondial de Tineret din Cuba, mai marii federaţiei noastre îşi puneau întrebarea dacă la Havana să meargă pe mănuşa lui Feri Vaştag sau a mea, fiindcă amândoi eram la categoria uşoară. Trebuia să ne batem de trei ori, pentru ca învingătorul să fie titularizat. Ne-am bătut ca în filmul „Şapte păcate”. Primul meci l-am câştigat eu. În al doilea a fost mai bun Feri. În al treilea, decizia a fost cu cântec, aşa că s-a hotărât să plecăm amândoi; Feri pentru uşoară, iar eu să cobor cu 3,5 kg la categoria imediat inferioară. Din ziua aceea, amândoi am început să ne pregătim împreună, devenind chiar prieteni. Iar la Havana, am cucerit fiecare titlul de campion mondial de tineret. El reşiţean, eu hunedorean, amândoi aduceam României bucuria aurului.

Campionul mondial alege libertatea. În 1987, Mihai Leu, deci, a obţinut titlul suprem la Havana. Era primăvara. Spre toamnă-iarnă, a urmat un turneu cu naţionala României la Atena, de unde el a dispărut fără urmă. Ascuns într-o ladă cu scule a unui TIR polonez încărcat cu lămâi, timp de două zile şi o noapte a stat chircit printre un cric şi câteva leviere care veneau peste el la fiecare curbă, la fiecare urcuş şi coborâş al autotrenului. Până în Franţa, la un prieten care-l aştepta. După o perioadă de chin şi aşteptare înfrigurată, în ajunul Crăciunului ajunsese la destinaţia finală – Germania (trecând tot clandestin, ascuns în portbagajul unui Peugeot, graniţa dintre Strasbourg şi Stuttgart fiind lăsată mai liberă de sărbători).

Michael Löwe din Germania. La nici aproape 18 ani, Mihai Leu, angajat de un club din Kaiserslautern, începe o carieră de boxer sub numele nemţesc de Michael Löwe, cu paşaport german, dar fără să fi renunţat la cetăţenia română. Înfruntând adversităţi uşor de imaginat, în cazul unui străin din Est, venit să-i bată pe orgolioşii nemţi, el reuşeşte să-şi impună talentul de excepţie, devenind campion de amatori al Germaniei, fiind învins o singură dată (dintr-o neglijenţă în ultimele 16 secunde ale unui meci pe care-l dominase autoritar tot timpul), dar zdrobind în numai două minute, în meciul-revanşă, pe învingătorul său de-atunci! Începuse să câştige binişor, avea acum casă, maşină şi cont în bancă, dar – uşor de înţeles – îl chinuia dorul de casă. „De casa de-acasă!”, cum se exprimă el. Faptul că regimul din România îl condamnase la şapte ani închisoare, ca transfug, nu-l deranja decât că nu mai putea reveni în ţară, la ai săi. Devenind invincibil ca amator (adunase, cu palmaresul cu care venise din ţară cu tot: 200 de meciuri ca amator, dintre care 190 victorioase, majoritatea înainte de limită), în iunie-august 1991 (deci la 22 de ani) obţine licenţa de boxer profesionist german. La categoria semimijlocie. Încurajat de reîntâlnirea cu tatăl său şi cu fratele lui, Victor, pe care reuşise să-i aducă în Germania şi să deschidă cu ei un restaurant), stimulat de o căsnicie mai mult decât reuşită cu o „zână” italiancă, din care rezultă băieţelul Marco, Michael Löwe se afirmă, vertiginos, ca un profesionist de spaimă. După 26 de meciuri, avea la activ tot atâtea victorii (10 dintre ele, înainte de limită), devenind, ca profesionist, campion internaţional al Germaniei, campion intercontinental (versiunea WBO) şi challanger la titlul mondial. Aşa a ajuns el şi pe ecranele televizoarelor noastre de-acasă…

Pe ring urcă, sfios, Michael Löwe – şi coboară, victorios, Mihai Leu! La Hamburg, în 22 februarie 1997, hunedoreanul germanizat ca Löwe urcă în ring să boxeze pentru centura de campion mondial profesionist cu panamezul Santiago Samaniego, mai tânăr cu cinci ani, dar deosebit de experimentat şi dur, şi tehnic, mai înalt bine decât băiatul nostru. În jurul ringului, printre eşarfele şi „banner”-ele cu Michael Löwe, printre încurajările în limba germană, se văd câteva înscrisuri în limba română şi se aud încurajările de „Hai, Mihai Leu!” aparţinând unui grup de prieteni şi ziarişti veniţi special din ţara noastră. Ce-a fost în meciul acela de 12 reprize, se ştie, am trăit cu toţii la televizor: o luptă ce părea echilibrată s-a frânt în reprizele patru şi cinci când, bătut ca o rufă la spălat, băiatul nostru arăta ca o cârpă gata-gata să se prăvălească pe jos. A urmat o pauză binefăcătoare, şi de aici încolo (mai ales în repriza a noua şi în ultimele două) panamezul a fost zdrobit ca la fasole. La anunţarea victoriei, învingătorul a apărut cu un drapel românesc fluturându-l prin ring, s-a înfăşurat în el şi a declarat, stupefiind toată asistenţa germană, că el e român, se numeşte Mihai Leu şi a câştigat titlul mondial pentru România! Ulterior, aveam să aflăm şi ce se întâmplase în reprizele trei şi patru, când Mihai era să cedeze: îl apucase o durere cumplită în braţul stâng şi de atunci până la sfârşit nu a mai putut lovi cu el – ceea ce nimeni nu ştia. Iar la pauză, antrenorul său neamţ, ca să-l revigoreze şi să-l mobilizeze, i-a spus doar atât: „Nu ceda, gândeşte-te la fiul tău Marco şi la românii tăi, nu ceda!” Şi Mihai Leu n-a cedat. Au urmat zile de glorie şi sărbătoare – acolo, la Hamburg, dar mai ales în ţară, la Bucureşti şi în Hunedoara natală – unde Mihai Leu a revenit şi s-a stabilit cu domiciliul definitiv.

Un an de pauză, fără box. Centura cu diamante, cucerită atât de greu în februarie 1997, a trebuit apărată, în faţa altui contracandidat, la 20 septembrie, în acelaşi an. Cu toate că operaţia de la mâna stângă nu reuşise pe deplin, Mihai a boxat, la fel de chinuitor, cu irlandezul Michael Carruth – un marinar crunt de bătăios ca boxer, dar deosebit de elegant ca om. A boxat şi şi-a păstrat centura. Iar onoruri, iar sărbători, încheiate, cum spuneam la începutul acestor rânduri, cu premiul de excelenţă pe anul 1997. Mâna însă nu l-a mai lăsat să apară în ring pe parcursul anului 1998. Mihai s-a apucat de automobilism, a şi câştigat câteva curse (şi-a „câştigat” şi oarece antipatii pe chestia asta), dar n-a uitat boxul. Vorba lui: „Mă tot închin cu dreapta să mi se-ntoarcă stânga acasă, sănătoasă!” Cum mărturiseşte singur, în zilele de noiembrie, „domnul Ion Ţiriac, simţind frământările prin care trec, mi-a sugerat să accept demersurile sale pentru a merge în Austria la un reputat specialist în vederea tratării braţului stâng. Este acelaşi doctor care i-a tratat cu mare succes, printre alţii, pe Steffi Graf şi pe Goran Ivanisevici. Vă închipuiţi cu câtă nerăbdare aştept verdictul medicului austriac, fiindcă visul meu este să revin în ring, să fiu iarăşi leu!”

…Toate acestea, şi multe alte amănunte picante le găsiţi în noua carte a lui Mihai Vişoiu intitulată „Mihai Leu în altarul durerii”.

G. BĂLŢĂŢEANU
„Curierul Naţional” – decembrie 1998