Mihai Vişoiu

Subtilitatea sa, căci Mihai Vişoiu nu este un novice în domeniu şi nici nu se joacă de-a literatura, constă în ştiinţa de a „fotografia” din cele mai bune unghiuri o situaţie, de a surprinde „din mers” esenţialul, de a decupa detaliile semnificative dintr-o întâmplare şi de a-şi construi, cu ochi de „arhitect”, textele.

Noul volum de beletristică (Moartea dinaintea morţii, Editura „Axis Libri”, Galaţi, 2012, 436 de pagini) semnat de Mihai Vişoiu cuprinde „romanul” intitulat Moartea dinaintea morţii, o suită de povestiri cu boxeri, mai multe „proze scurte” – unele de factură lirică, altele cu o miză alegorică, în spiritul tabletelor lui Geo Bogza –, texte din anii când autorul bătea la porţile editurilor şi „note critice” semnate de Romulus Vulpescu, Mircea Dinescu, Marin Lupşanu şi alţii, iar pe ultima copertă se află, în facsimil, un text (entuziast), de Fănuş Neagu, datat „23 februarie 2009”. Impresia de structură eteroclită este sporită şi de plasarea în volum a povestirilor „Dragoste mare cât o cruce”, „Păuna lui Gore”, „Două găleţi cu bani… şi un acrobat”, „Şchiopul”, „Oala”, „Ultima condamnare” şi chiar „Eliberaţi ringul, ultima repriză!” între prozele scurte şi cele despre boxeri. Respectivele texte sunt rupte, aşadar, de ansamblul din care ar fi trebuit să facă parte: „Moartea dinaintea morţii”.

În „cartea” cu boxeri, Mihai Vişoiu alege situaţii paradoxale (se luptă în ring doi fraţi, unui boxer i se cere să se lase învins în lupta cu un adversar din U.R.S.S., soţia unui adversar în declin îi cere pugilistului mai puternic să se lase învins şi, abia la duş, unde combatanţii se spală unul pe celălalt, „învinsul” află că „învingătorul” nu avea habar de intervenţia soţiei sale etc.). tematica, insolită în literatura noastră, beneficiază de iscusinţa unui adevărat „profesionist” în materie de proză beletristică.

Excepţionala povestire „Păuna lui Gore” este alcătuită din două secvenţe, aceea în care „uriaşul” Gore pune la punct, într-o crâşmă din mahalaua ploieşteană „Malu Roşu”, un grup de scandalagii, dobândind, astfel, dintr-odată, o categorică autoritate în faţa celorlalţi, şi cealaltă, în care sunt relatate venirea lui Gore şi a Păunei, soţia sa, în mahala, şi moartea lui Gore, înjunghiat în mod stupid, la o nuntă, de un „amărât”. La înmormântare, Păuna a adus lăutari şi, spre uimirea tuturor, a început să joace, o sârbă nebunească, pe mormântul soţului: „Sârbă, o sârbă deasă! Şi-a înnodat basmaua sub bărbie şi, după ce şi-a strivit lacrimile în podul palmei, a început să joace. Juca nebun, juca pe mormântul lui Gore şi florile săreau într-o parte şi alta, ca varza tocată. Lumea, fricoasă, a rupt-o la fugă şi până la poarta cimitirului nu s-a oprit. Lăutarii au întins-o şi ei. Dar Păuna, Păuna pitica, Păuna lui Gore îşi cânta singură şi ţinea lanţ sârba” (p. 153). Nu se ştie ce anume justifică acel „spectacol”: aşa i-a cerut Gore sau aşa a jurat ea, când a rămas să crească cinci copii, singură, după ce Gore a fost trimis, vreme de trei ani, la ocnă, pentru că-l scuipase pe regele din tablou, într-o crâşmă.

Cea de a doua secvenţă începe într-un registru comic. La apariţia familiei lui Gore în mahala, femeile iau în derâdere diferenţa de statură dintre el şi „muierea” lui: „Ţaţa Fana lui Gimbirlic, cea cu limba cuţit, când a văzut-o, a strigat peste drum la Sandu lui Treipăduchi, ca s-o audă toate muierile:

– Uitaţi-vă, fetică, la asta, el câta-i mălaiul şi ea parcă ar fi greieroaică!

Femeile au râs, şi-au ascuns gurile ştirbe în colţurile de basma. Cum o face când o vrea să-l pupe? Toate se uitau acum când la el, căruia-i uitase Dumnezeu măsura, când la ea, care abia-i ajungea la mijloc. – Pupă şi ea unde ajunge, sări Leana lui Spiridon, care avea cinci copii de la cinci contingente, dar toţi declaraţi pe numele lui bărbat-su, care murise la trei zile după nuntă, înjunghiat de Nicu Dinte, mort şi el demult. – Taci, ce, tu nu ştii că broasca-i mică, dar cască gura mare?” (p. 149). În final, este valorificată „damblaua” lui Gore care, în fiecare primăvară, înălţa un zmeu „mare de tot, din două coli lipite cu cocă. Zmeu cu speteze, zbârnâitoare şi coadă lungă cât trei hamuri. Pe zmeu scria toate înjurăturile pământului” pe care le trimitea, în felul acesta, lui Dumnezeu „să ştie că Gore nu l-a uitat”. În următoarea primăvară, când a început războiul, în locul zmeului au apărut pe cer înfricoşătoarele avioane de război. Respectiva glisare de la un joc cu valenţele unei „simpatice blasfemii”, la urgia războiului – de care se face vinovat Dumnezeu! – evidenţiază o indiscutabilă măiestrie auctorială: „În primăvara următoare, zmeul lui nea Gore, cel cu înjurături să le citească Dumnezeu, nu s-a mai înălţat. Războiul îşi începuse blestemul, înălţând avioane şi nea Gore habar n-avea” (p. 153).

Tanţa Frumoasa din „O dragoste mare cât o cruce” îl aştepta zadarnic pe Sandu, bărbatul ei, să se întoarcă de pe front. Fidela şi tânăra nevastă îşi duce viaţa lucrând, cu acul, şorţuri, rochii, nădragi, iar insistenţele bărbaţilor de care era dorită nu o interesau. Rezistenţa ei s-a surpat într-o zi, când Fane şi-a obligat roibul, cu lovituri nemiloase de bici, să se târască în genunchi până la poarta Stelii. Prin fapta sa, el voia să-i arate Tanţei cât suferă din pricina iubirii ce i-o poartă de multă vreme. De mila calului (!), ea îşi calcă pe inimă şi îl cheamă, nu fără remuşcări de ordin moral, să vină la ea chiar în seara aceea. De atunci a devenit, seară de seară, „gazda” căruţaşilor din nouă mahalale. Având, acum, bani, Tanţa Frumoasa nu mai lucra pentru nimeni şi purta rochii înflorate şi basmale de mătase. Nimeni nu bănuia adevăratul scop al neînţelesului libertinaj al ei: cu banii adunaţi din vânzarea propriilor nuri, i-a ridicat o cruce enormă lui Sandu, iar mai târziu a adus pietrari italieni s-o împodobească cu pietre strălucitoare. Într-o dimineaţă, în ziua de Înălţare, a fost găsită de ţaţa Floarea: „spânzurată de semnul drept al crucii mari, ce semăna acum, din bătaia pietrelor, cu umărul drept al lui Sandu” (p. 165).

În „Eliberaţi ringul, ultima repriză!”, o femeie al cărei bărbat nu s-a mai întors de pe front este angajată de amantul său, „un major”, ca spălătoreasă la Regiment. Nimeni nu ştie cu cine a fost făcută fata ei „al dracului de frumoasă”. Între timp,spălătoreasa mai născuse un băiat „care-i al contingentului 42, dar nu se ştie dacă o fi de 32 Infanterie sau 19 Artilerie”. Pe el îl trimitea maică-sa, când ea şi fiica sa aveau „mosafiri”, să cumpere vin de la Ţirilă. La şcoală, băiatul află de la cei care îşi băteau joc de el pe seama „mosafirilor” că în casa în care trăieşte se petrec lucruri îngrozitoare. Şi, într-o zi, când a fost trimis din nou să cumpere vin, s-a hotărât să afle adevărul. Şi iată ce a văzut, privind prin gaura cheii: „Un soldat cu izmenele în vine trăgea de picioarele maică-sii, care se bălăbăneau la subsuorile lui. În camera din stânga, soră-sa se încolăcise, goală puşcă, după unul păros ca ursul” (p. 277). Scena aceasta, pe care nu o va uita niciodată, i-a modificat radical felul de a fi. Ajunge boxer şi, în toamna lui ′53, îl învinge, la Bucureşti, în ring, făcându-l K.O., pe celebrul campion Ion Marin. Amintirea scenei din copilărie, în momentele în care era dominat de adversari, îl mobiliza la maxim şi, în consecinţă, îi învingea în ultima repriză. Aşadar, ceea ce este negativ în substanţa sa se poate converti, în anumite contexte, într-o acţiune pozitivă, cum lasă autorul a se înţelege printre rânduri, generalizând cu o amară subtilitate, aşa cum procedează, la momentul potrivit, în fiecare text.

Personajul principal din „Două găleţi de bani… şi un acrobat” s-a întors fără un picior din război. Îşi face unul de lemn şi, la hora de Bobotează, a jucat până „i s-a umplut scorbura piciorului cu sânge, încleindu-se carnea cu lemnul” (p. 169). În sat, Sandu Vlase era duşmănit atât de cei pe care îi bătuse crunt, înainte de a pleca în război, cât şi de neamurile acestora. La bâlciul de vară, el s-a hotărât să meargă pe sârmă, spre mirarea duşmanilor, strânşi în jurul său şi în care „se încălzise sângele”. Hotărârea sa – de om demn – a fost generată de dorinţa limpezirii lucrurilor: ori trăieşte normal (fără teamă) în colectivitate, ori moare. În împlinirea acestui scop, existau două soluţii: sau încăierarea cu duşmanii, în care putea să aibă şi sorţi de izbândă, sau fatalul mers pe sârmă. În clipele decisive, Sandu le propune să se bată, dar duşmanii, cinici, nu acceptă această variantă. Povestirea este retezată cu precizie acolo unde trebuie, Mihai Vişoiu stăpânind cu abilitate cerinţele impuse de realizarea unor finaluri impecabile.

Şi stilistic, şi prin conţinut, povestirile amintite se pot încadra în tematica „Morţii dinaintea morţii” unde talentul prozatorului se manifestă în toată splendoarea, sub semnul hiperrealismului cultivat de Panait Istrati (în anumite scrieri), de Brunea-Fox, de Geo Bogza, în Poemul Petrolifer şi în Poemul invectivă, de Eugen Barbu, în Groapa şi, astăzi, de Radu Aldulescu.

În „Moartea dinaintea morţii”, naratorul îşi povesteşte, ignorând desfăşurarea cronologică a factologiei, copilăria şi adolescenţa petrecute printre oamenii din mahalaua ploieşteană „Malu Roşu”: oameni primitivi – s-ar putea spune – în reacţii, de vreme ce socoteau că cine nu face puşcărie este asemenea celor care nu au fost botezaţi. În acelaşi timp, primitivitatea lor este expresia unei ancestrale demnităţi, ce nu avea nevoie de ofertele civilizatorii ale legilor scrise. Întâmplările trăite – dure, dureroase, unele groteşti –, cele văzute sau cele auzite de narator, la Malul Roşu, alcătuiesc nucleul de bază al romanului ce însumează 107 pagini şi care se constituie într-o monografie anti-sentimentală a Ploieştilor în vremea războiului şi în deceniul următor.

În partea a doua a romanului, personajul trece, în spiritul – actualizat – al prozei picareşti, prin felurite experienţe de viaţă. Retrospectivul şi, în consecinţă, „falsul” jurnal, în care este adus în prim-plan ceea ce a rămas „viu” şi de neuitat în memoria autorului, este redactat cu sentimentul că existenţa sa „reprezintă un destin”, în dependenţa de fluctuaţia ostilă a vremurilor. În cea de a doua parte a „romanului” este lăsată în urmă lumea de la Malul Roşu, naratorul preferând povestirea avatarurilor sale de „nomad”, care nu se poate fixa geografic, într-o lume aflată ea însăşi într-o derutantă mişcare. Cel care recita, plângând, în copilărie, la serbări, poezia „Câinele sergentului” şi care a îndurat semnificaţia ştanpilei „Respins” pe dosarul de înscriere la şcoala medie sau la liceu, şi care a muncit la desfundarea W.C.-urilor, la calea ferată unde spărgea piatră şi căra pe braţe traversele ţinute în catran etc., ajunge profesor şi chiar ziarist. Treptat, rememorarea de factură caleidoscopică şi care proiectează epic o autentică traumă a identităţii este părăsită în favoarea unui rechizitoriu socio-politic susţinut cu citate – extrase din presă – din articolele justiţiare şi lucide ale celui care, după ′89, îşi contestă anterioara şi confortabila postură de ziarist: adică „mâncător de c…”, aşa cum spune însuşi autorul.

În „Moartea dinaintea morţii”, un fel de „roman al vieţii mele”, prozatorul Mihai Vişoiu nu reconstituie „o viaţă”, ci o trăieşte din nou, în spiritul obiectivităţii autenticiste, în orizontul fostului timp prezent, fără nostalgii şi fără obsesia – specifică memorialiştilor – a timpului „care se duce”. Revenirile – metatextuale – asupra scopului urmărit în acest „jurnal” şi asupra modalităţilor epice de factură anti-calofilă de care depinde propria scriitură (şi care se regăsesc, indirect, şi în comentariile despre proza surprinzătoare, citită la cenaclu de un fost pugilist!), unifică, în felul unui refren, amalgamul factologic.

Acceptând principiul preeminenţei vieţii asupra literaturii, Mihai Vişoiu preferă notaţia reportericească, fără complicaţii epice şi fără zorzoane literaturizante. Subtilitatea sa, căci Mihai Vişoiu nu este un novice în domeniu şi nici nu se joacă de-a literatura, constă în ştiinţa de a „fotografia” din cele mai bune unghiuri o situaţie, de a surprinde „din mers” esenţialul, de a decupa detaliile semnificative dintr-o întâmplare şi de a-şi construi, cu ochi de „arhitect”, textele. Desigur, la aceste aspecte se adaugă şi altele: capacitatea de a mânui cu măiestrie „clasică” dialogurile, de a schimba în chip firesc registrele afective şi cele epice şi de a schiţa, fără mofturi de tip ultramodernist sau minimalist, portrete, caractere şi, respectiv, atmosfera de care are nevoie evenimentul focalizat.

Prin „amintirile” de la „Malu Roşu”, prin povestirile comentate mai sus, dar şi prin cele despre pugilişti, Mihai Vişoiu se află în rândul celor mai valoroşi prozatori ai literaturii noastre de azi.

Mircea BÂRSILĂ
Argeş, Anul XIII (XLVIII), Nr. 9 (375), septembrie 2013