Mihai Vişoiu

„Nu este o operă artistică, pur literară” – afirmă autorul, cu modestie. Este însă, după opinia noastră, opera reprezentativă a unui veritabil ziarist, condeier de înaltă clasă, capabil să pună cuvântul scris în slujba unor adevăruri crude şi jalnice, aşa cum este şi tragica stare în care au ajuns agricultura, satul şi ţăranul român din ziua de astăzi. De fapt, deloc întâmplător, „Răstignirea ţăranilor” – volum apărut la Editura Star Tipp, din Slobozia – a fost lansat chiar în Vinerea Mare, ziua răstignirii lui Isus. Şi nu oriunde, ci în satul brăilean Odăeni, comuna Ciocile, acasă la câţiva dintre numeroşii ţărani anonimi a căror viaţă plină de necazuri dau o bună parte din substanţa cognitivă a cărţii. În incinta unui inedit „templu al luminii”, adică în viitorul cămin cultural pe care sătenii şi-l doresc şi pe care s-au apucat să-l construiască din chirpici şi paiantă, s-au adunat numeroşi cărturari din Capitală, ca şi din Brăila, Buzău, Călăraşi, Ploieşti, Slobozia şi Urziceni, dar „sarea şi piperul” tot ei, localnicii, au constituit-o. Profesorul Octavian Marchidan, spre exemplu, s-a referit la tristele adevăruri surprinse de ziaristul scriitor în cele aproape 400 de pagini ale volumului; adevăruri simţite, cu vârf şi îndesat, şi la ei în comună.

Ce îi frământă pe ţărani în legătură cu satul aflat în plină demolare? Îi frământă aşezările rămase fără locuitori, aşa cum Bărăganul a rămas fără dropii; îi frământă starea magazinelor de odinioară, în care nu se mai găsesc cele de trebuinţă şi unde astăzi păpuşile – cu care nimeni nu mai poate bucura inimile copiilor – îmbătrânesc uitate prin rafturi, tremurând şi ele aidoma vânzătoarelor rămase fără clienţi; îi frământă „secerişul” necurmat, lună de lună, al bătrânilor ce umplu cimitirele, în timp ce la oficiile de stare civilă nu se mai înregistrează nici naşteri, nici cununii; îi frământă împuţinarea coşurilor prin care iarna tot mai rar se vede ieşind câte un caier de fum produs nu de lemne şi cărbuni, ci de ştiuleţii de porumb, pe care, în marea lor disperare, ţăranii au ajuns să-i bage pe foc.

Cum îşi jelesc ţăranii propria lor răstignire? Jelesc cei tineri faptul că nu mai pot pleca pe la şcoli profesionale să înveţe câte o meserie; jelesc că acum – în lipsa chiar şi a unei palme de pământ – nu le rămâne decât să argăţească pe la puţinii îmbogăţiţi ai satelor, să plece prin alte ţări, la muncă (dacă ar avea acei 500 de dolari pe care trebuie să-i dea „şpagă”) sau, pur şi simplu, să iasă la furat, la tâlhărit şi la spartul capetelor celor ce au făcut actualele legi, atât de inumane şi strâmbe; jelesc bieţii tineri lipsa perspectivei de a se căsători, fiindcă „ce fată vrea să-şi lege viaţa de unul care nu are niciun rost pe lumea asta amărâtă?” Bărbaţii în plină putere, care de bine de rău mai ţin câte o gospodărie, în lipsă de bani pentru plata datoriilor faţă de stat pentru a-şi lucra pământul şi pentru a cumpăra sarea, ţigările, chibriturile şi câte o ţuică, jelesc tot lipsa locurilor de muncă, deoarece nici de măturat prin silozuri nu mai este nevoie, acestea fiind atât de „curate”, încât până şi şoarecii s-au prăpădit de foame. Cât despre bătrâni, grăitoare este jalea unuia ajuns la spital cu papucii şi pijamaua cumpărate odinioară, când ceapeul l-a trimis în staţiune la Monteoru, şi care astăzi o întreabă, în lift, pe asistenta medicală astfel: „De ce nu s-au făcut şi cutii înălţătoare, care să ajungă până la cer şi cu care să se ducă el însuşi la Dumnezeu, să-i spună cum este acum pe pământ, în Bărăgan şi Câmpia Română.”

Da, din cartea lui Mihai Vişoiu, cât şi la faţa locului, prin contactul cu sătenii din Odăeni – unde a fost lansat volumul „Răstignirea ţăranilor” – se degajă atâta tristeţe încât, ca şi autorul, stai şi te întrebi: „Cu ce au greşit ţăranii în faţa lumii de sunt aşa de obidiţi?”

Despre toate acestea şi multe altele vor putea să afle – citind cartea lui Mihai Vişoiu – şi domnii cei mari; ne gândim la guvernanţi, parlamentari şi preşedinţii de ieri, de azi şi de mâine ai ţării. Cu toţii au o acută nevoie de această carte-document cu ajutorul căreia, citind-o şi ţinând-o sub pernă, ar putea să ajungă mai buni, mai drepţi şi, mai mult, mai ROMÂNI!

Aurel Ivan BREZEANU
„Satul Românesc” – aprilie 1999