Mihai Vişoiu

Centura de campion mondial a lui Doroftei, pusă din nou la bătaie, va pluti peste puţin timp ca un curcubeu deasupra României. Moşu se va înălţa pe postamentul gloriei lui pentru a o ajunge şi a o înhăţa iarăşi cu nesaţ ca pe o eşarfă tricoloră. Ne-am obişnuit ca, în preajma unor asemenea evenimente, condeieri căzuţi în extaz să-i dedice micului titan câte o carte meritată. De data aceasta se încumetă valorosul publicist Mihai Vişoiu, despre care Fănuş Neagu, în prefaţă, scrie că atunci când l-a cunoscut era un „bătăuş cu prea multă vigoare tinerească, dublat de un talent literar neobişnuit”. Un asemenea diagnostic pus de un academician îţi dă, într-adevăr, dreptul să urci în careul magic ţinându-te de mână cu un boxer fără egal, dur ca un gladiator şi fermecător ca un disck jockey.

Titlul nostru îl reproduce, de fapt, pe cel al volumului în curs de apariţie. Spovedania unui învingător nu poate fi decât mărturia unui condamnat la victorie. Dar un condamnat, fie el şi la victorie, nu e altceva decât un ocnaş fabricant de trudă, sacrificii, chibzuinţă şi visări. Cariera lui Doroftei este un lung marş prin pustiu, la capătul căruia Fata Morgana s-a transformat dintr-o închipuire în realitate. E povestea unui băieţandru plecat din bariera Ploieştiului ca să cucerească lumea nevăzută în care, pe vremea aceea, se înfundau doar trenurile în goană, şuierând teribil, trecând prin bătătura casei sale. Doroftei este mai mult decât un conchistador al Vestului, ca atâţia alţii, gonit de sărăcie şi de amintiri întortocheate. E un atom al acestei ţări iubite cu o sinceritate şi o duioşie imposibil de mimat, care ne predă nouă, tuturor, o lecţie înălţătoare. Aceea că doar înjugat la tripticul sfânt, Dumnezeu, Patrie, Familie, poţi străbate călare pe un armăsar de lumină întunericul oricât de adânc.

Peste câteva zile, Doroftei va fi iarăşi printre noi să ne sugereze că „Singur împotriva tuturor” sau „Cui îi pasă de România?” nu-s doar cimilituri, un moft de fotbalişti răsfăţaţi ori o întrebare retorică, ci un angajament stropit cu sângele care gâlgâie de atâtea ori în nări, în arcade, în pomeţi. Armata de oportunişti îl va asalta, ca de obicei, sufocându-l cu dragostea ei conjuncturală. El ne va privi prin ochii mijiţi într-un zâmbet îngăduitor de Moş ce ştie multe, dar nu spune. Noi vom adulmeca banchetul final, el va lua în nări mirosul lui Callist, alt exemplar de pradă la pânda Centurii sale cu diamante. În timp ce noi îl vom împunge cu microfoanele şi îl vom absorbi în camerele de luat vederi, în el fiecare rotiţă a angrenajului va începe să se mişte cu gemete de dureri şi fericiri viitoare. Iar atunci când Moşu se va şi încrunta, îi vom citi pe frunte regretul de a fi omagiat ca un balsam, nu ca o pildă.

Ion CUPEN
„Prosport” – octombrie 2003