Mihai Vişoiu

În meseria de publicist e de preferat să ţi se aducă plocon – frumos împachetată în ziarul de dimineaţă – trufaşa virgulă dintre subiect şi predicat, decât blânda şi cucernica virgulă ce pare firească în curgerea unei fraze, dar care deturnează, de fapt, sensul iniţial.

Săptămâna trecută am avut parte de o asemenea virgulă – ce a spulberat umbra sfioasă a ironiei dintr-o biată propoziţie. Astfel „etajul distins mobilat cu preşedinte, vicepreşedinţi şi secretari” s-a transformat în etajul distins mobilat – după care urma ploconul, adică virgula, – garnisind dintr-o dată, cu presupuse mobile de lemn un etaj în care eu întrezărisem mobilier uman.

Nu mai insist asupra fatalităţii bunului simţ şi a ucigaşei hipercorectitudini fiindcă, la urma urmelor, nimeni n-a murit dintr-o virgulă. Numai că-n proaspăta mea carieră de publicist mă izbesc, iată, de tot soiul de paradoxuri. Mai nou mi s-a reproşat c-aş scrie cam lung. Cum? – am ripostat eu – bruma mea de „notorietate tocmai de aici provine, din neputinţa de a fi monumental”. Ei bine, nici măcar cu acest neajuns nu mă mai pot lăuda, fiindcă somat de un redactor al editurii Cartea Românească să înjgheb o prezentare a unui debutant în Antologia de proză pe anul 1986, am comis, se pare, cel mai lung text dintre prezentatori, depăşind spaţiul acordat unei asemenea isprăvi. Tuns şi bărbierit – atât cât să încapă în ramă – textuleţul cu pricina va apărea în acea antologie pe la sfârşitul anului. Îmi îngădui să-l public aici în întregime, fie şi cu riscul de a mă întâlni cu virgula din numărul trecut.

Mihai Vişoiu sau editura aerului

Cu biografie de prozator american (boxer, băiat de gălăgie la circ, scriitor de vagoane, electrician, îndrumător cultural, etc) Mihai Vişoiu s-a speriat în tinereţe de responsabilitatea OPEREI în aşa măsură încât, desălbăticindu-se brusc, aidoma plantelor aduse de Columb în bătrânul continent, a optat pentru ziaristica judeţeană, scriind entuziast despre cultura porumbului şi a cartofilor…

Când l-am cunoscut, prin ’67 mai păstra încă alura boxerului redutabil, privirea piezişă, umerii înfoiaţi, acea nelinişte unduitoare a trupului, de parcă Laocoon cu fiii şi cu şerpii ar fi fost cu toţii înghesuiţi în stofa unui costum de ziarist. Fugise de încâlcita boemă bucureşteană (unde stânga sa era respectată prin holurile redacţiilor nu fiindcă ar fi ţinut în ea stiloul) şi singura amintire duioasă i-o păstra bătrânului M.R.P. care-l luase şi pe el sub aripa protectoare, ce concura în epocă binişor Arca lui Noe prin numărul şi diversitatea speciilor pripăşite la căldura Vălenilor Săi coborâţi în Capitală…

Vişoiu devenise rapid personaj principal în piesa pe care o jucam cu toţii la Slobozia acelor ani. Poseda geniu verbal. Recita pe de rost proze întregi, uimind cenacliştii din sudul ţării, manifestându-se mai ales în deplasările noastre culturale din afara judeţului, pentru că în perimetrul lalomiţei voia să fie, şi era cunoscut drept ziarist serios şi nu „pârlit de nuvelist”, vorba marelui nostru coleg de scris şi de câmpie Ştefan Bănulescu.

Câte povestiri de Mihai Vişoiu s-au consumat în editura aerului?!

Fiindcă nuvelele recitate de el pe vremuri, schiţele vorbite, ar trebui adunate într-un volum, dacă a avut cumva bunăvoinţa să le şi (tran)scrie. Cele câteva zeci de pagini din antologie mi se par doar scrise şi nu vorbite, iar eu de gloriosul prozator oral Mihai Vişoiu îmi amintesc cu entuziasm şi timiditate, domnia sa, îndrăznind, printre altele, să mă considere autor şi coleg de suferinţă într-o perioadă când toată lumea mă privea doar ca pe un elev nesilitor (cum de altfel şi eram).

Mihai Vişoiu, nu vă mai încurcaţi cu antologiile de grup! Vă rog să recitaţi degrabă un roman! Şi nu uitaţi să trimiteţi personajele după cerneală şi hârtie. Cine ştie, poate că obosit de cât a fost alergat pe dealurile lui Marin Sorescu din Bulzeşti, Premiul Nobel va fi mai uşor de prins în Câmpia Bărăganului.

Mircea Dinescu
(8 noiembrie 1986)