Mihai Vişoiu

Cititorii ziarului „Ploieştii” îşi aduc, desigur, aminte că Mihai Vişoiu, despre care vom vorbi, a semnat de câteva ori în paginile ziarului. Odată chiar, când i-a ieşit printre dinţi articolul cu titlul „Cine mănâncă din pâinea Guvernului şi puşcăriaşului să nu moară până nu va boxa şi nu va ajunge la puşcărie”, a primit un premiu important.

Şi acum, când v-aţi adus aminte de Mihai Vişoiu, este bine să mai ştiţi că el a venit vinerea trecută la prietenii din redacţie, aducându-le, ca un veritabil Moş Crăciun, un dar care poate fi al oricui l-ar citi: cartea sa „Dragoste mare cât o cruce”, apărută la Editura „Adevărul”.

Dar Mihai Vişoiu este el însuşi un dar pentru cei care au norocul să îl aibă în preajmă. Mahalagiul născut şi crescut în Malu Roşu al Ploieştilor, ieşit spre lărgimea Bărăganului, unde probabil inima sa mare bate mai în voie la loc deschis şi bântuit de vânturi, iată, le dă posibilitatea nesperată trăitorilor din Slobozia să se bată cu cărămida în piept că ar fi unul de-al lor.

Mihai Vişoiu a venit în vinerea Crăciunului la Ploieşti, aşa cum o face o dată sau de două ori pe lună, pentru că nu-şi găseşte el rădăcina acolo unde trăieşte acum şi se trage spre Malu Roşu, să o pipăie şi să se convingă că o are.

Ştim că a fost la crucea alor săi de la Cimitirul Bolovani şi, după ce şi-a înghiţit lacrima, a cumpărat un porc şi l-a dus în dar la un cămin de bătrâni…

De ce şi-a lansat cartea „Dragoste mare cât o cruce” la o puşcărie? Numai Mihai Vişoiu ştie.

Fostul boxer cu ochii piezişi şi alura de dansator spaniol ne obişnuise în întâlnirile cu frazele lui spuse dintr-o răsuflare, cu ochii închişi, iar vederea cărţii ne-a durut, văzând câte opere au rămas în eter, fără să-şi găsească litera.

Să fie „Dragoste mare cât o cruce” hotărârea lui Mihai Vişoiu de a se răstigni în miros de cerneală? Nu ştim cât de dureros este pentru Mihai Vişoiu să-şi adune păsările în colivia cărţilor, dar ştim că dacă el nu s-ar fi hotărât să o facă, trebuia obligat.

De la Marin Preda şi Fănuş Neagu n-am citit o carte de proză scurtă cu atâta plăcere. Se simte că Mihai Vişoiu, care-şi sapă dragostea în crucea la care să te închini, are limba şi simţul ascuţite ale Ploieştilor. Gândul său curge în cuvinte neîmbâcsit, ci aşa cum este el. Boxerul învingător, dar mai ales cel învins, „fără de care n-ar fi avut parte de glorie învingătorii”, sunt văzuţi pe „Altarul durerii”.

Cartea nu este una de relatări sportive, ci o viziune a sentimentelor, închipuită de un luptător cu el şi cu viaţa. Peste „dominantă”, Mihai Vişoiu montează pietre preţioase ale unei simţiri care se vede că de mult aştepta să fie spusă… Şi, dacă Mihai Vişoiu se va hotărî să-şi adune în cărţi opera pe care de mult o răspândeşte oral, literatura română va fi mai bogată cu un geniu ploieştean.

Ioan GROŞESCU
„Ploieştii” – februarie 1996