Mihai Vişoiu

Acasă Cărţi Critică CV Fotogalerie Contact

MARIN LUPŞANU: Et in Arcadia, nos

Mare mi-a fost „mierarea”, lui Creangă fie-i vorba bine ursită în gura sfântului Petru, care a văzut minunea făcută de Mântuitor-ul cel măscăricios la gură, mare „cât o cruce” zic, să constat, profit de Mihai Vişoiu la lansarea primului său volum, că evenimentul cu pricina nu a avut loc într-o librărie, sau într-un „tărâm” adecvat actului cultural, ci într-un locşor intim, unde au avut chemare decât prietenii, autorul oferind sumare autografe (o semnătură indescifrabilă) încât mă uitam la el ca la Sadoveanu (după câte am citit chiar şi zimbrul cu ochi albaştri era mai darnic, printr-un clasic „Omagii”) ca să nu mai spun că nimeni, sau aproape nimeni, nu a vorbit de cartea în sine, ci de autorul ei, idolatrizându-l de parcă ar fi fost de mult plecat în presupusul Parnas de dincolo.

Abia ajuns acasă, cu rugămintea autorului de a-i citi cartea, sunându-mi în urechi, aidoma fanfarei militare în ferestrele locatarilor din preajma parcului municipal, aveam să le dau dreptate ante-vorbitorilor mei. Mihai Vişoiu este, de fapt, nu numai autorul volumului „Dragoste mare cât o cruce” (titlu superb, parc-aş citi, evident, păstrând proporţiile, o sută de ani de singurătate), dar şi singurul său personaj.

Dedicată, prin prefaţa semnată de autor cât şi prin tematică, lumii sportive (mai precis, boxului) prima secţiune a cărţii e o transmisiune în direct, în ritm alert de speaker bine documentat, a unei întâlniri cu mănuşi, interminabilă, trecând prin toate categoriile, de la „muscă” la grei. Proză cinefilă în care vezi numai upercuturi şi directe, în care auzi îndemnurile antrenorilor ca nişte fulgere iluminând scurt bolta întunecată, ce nu este altceva decât vacarmul sălii, dialogul galeriilor. Arcade sparte, replici ameninţătoare, priviri sfidătoare, pariuri. Dincolo de aceste secvenţe cu care suntem deja obişnuiţi din participări directe la gale, sau din relatări, cititorul avizat descoperă faţa nevăzută a acestui sport „dur”.

Practicanţii boxului sunt, de cele mai multe ori, copii de mahala, săraci, fără alte aptitudini de a face glorie sau, pur şi simplu, de a se întreţine.

Ei vin dintr-o lume a periferiilor, din provincie, unde bătăile, furturile, răzbunările sunt la ordinea zilei: „În port, golanii, boschetarii, şmecherii, cei fără căpătâi şi care îşi găsesc des masă şi casă cu pază şi fără chirie, vin precum vapoarele, iar strigătul lor se aude ca sirenele şi clopotele de pe macarale. Sunt de toate vârstele şi fiecare îşi face ucenicia pe pielea lui. Portul – o ladă uriaşă cu gunoaie în care poţi găsi şi briliante.”

Şi Mihai Vişoiu le-a găsit. Pentru că ştie coborî în mina de aur care e sufletul boxerilor, creând excelente stări interioare cum e cea a lui Mihu (Ştia doar ce-a luat) sau dilema trăită de mama lui Mircea şi a lui Titi, fraţi ajunşi să dispute finala la „muscă”, unde sentimentul matern e mai puternic decât dorinţa de victorie a fiilor: „Şi aruncă, fără să-şi dea seama, basmaua albă cu flori albăstrui pe ring” oprind întâlnirea spre stupefacţia arbitrului şi a publicului (Sângele mamei).

Boxerul, spune autorul în „Singur”, „e o pasăre a cărei colivie e ringul”, învingătorul e aplaudat, învinsul priveşte mult mai departe de corzile ringului, care pentru el nu mai sunt, pe moment, cercurile cu flăcări prin care sar leii (Când ringul e în flăcări).

Mihai Vişoiu ştie a crea scene de dragoste cum e cea dintre Miron şi Ana, ştie „filma” în culisele lumii sportive unde cei care deţin puterea politică trebuie, neapărat, să fie şi campionii sportivi.

Autorul însuşi are biografie de prozator american, „boxer, băiat de gălăgie la circ, scriitor de vagoane, electrician, îndrumător cultural etc.”, cum scrie într-o primă prefaţă, exagerând prieteneşte, Mircea Dinescu, cu care, prin anii ’70, chiulind de la orele de chimie, încercam să descifrăm în olimpiadele de limbă şi literatură română „hăţişurile” prozei Hortensiei Papadat Bengescu pe care… le iluminase deja Eugen Lovinescu şi Ion Barbu.

Nu prietenia mea vis-a-vis de autorul „invocaţiei nimănui” vreau să etalez aici, ci un generic care ne-a fost drag tuturor: „Et in Arcadia, nos”. A trecut, vai, un sfert de veac.

Este şi cazul lui Mihai Vişoiu, care în a doua secţiune a cărţii abordează formula tabletei literare: proză lirică, nu lipsită de idei, cu titluri de cele mai multe ori simbolice, mesajul fiind de la caz la caz: ospitalitatea, măreţia înţelepciunii populare, metafora în sine („Cheia”, „Brâncuşi a fost plugar”, „Igienică”), alteori cu trimiteri livreşti („Călcâiul”, „Lecţia de gramatică”).

Mai profund şi mai convingător este autorul când renunţă la sentimentalisme, când nu hiperbolizează, când îşi „leapădă” pielea de prozator american şi revine la pitorescul autohton: „Privea blocurile de pe Galaţi şi încerca să-şi aducă aminte ce era înainte pe acea stradă. Într-un colţ „Calul Bălan”, „Pârjoala ideală”. Numai cârciumi, unde veneau marinarii şi chirigiii, hamalii şi birjarii, măcelarii şi florăresele, infirmierele de la spital şi servitoarele cu ziua, văduve şi fetele gonite de părinţi sau pripăşite. O lume sosită în portul dunărean, crezând că aici umblă câinii cu covrigi în coadă.” Aceasta este lumea din proza lui Mihai Vişoiu, o peliculă cinematografică în care fiecare fotografie poartă un nume: Titi Moacă, Puţă Bălană, moaşa Linagrasa, Sandu Treipăduchi, Aurel Motoru Ofticosu, lumea mahalalelor cu rachiuri şi cuţite, cu nunţi şi înmormântări simultane, lumea în care „din cinci, doi mor, doi fac puşcărie şi unul se mută”.

Cu o copertă excelent realizată de George Pătru, care semnează şi ilustraţiile interioare, cartea de proză scurtă a lui Mihai Vişoiu, prin protagoniştii săi, te trage de mână chiar dacă volumul ar fi dosit în cel mai labirintic ungher de librărie.

Marin LUPŞANU
„Pământul” – ianuarie 1996