Mihai Vişoiu

Mihai Vişoiu s-a născut odată cu Al Doilea Război Mondial (în 1939, la Ploieşti), trăieşte la Slobozia şi a editat, după 72 de ani, „Moartea dinaintea morţii”, un testament-manifest, un survol literar năvalnic deasupra unei existenţe de excepţie, care se impune spectaculos prin ea însăşi, dar care capătă o extraordinară putere de sugestie şi o incontestabilă valoare de operă împlinită, prin stilul inconfundabil al unui prozator de excepţie. „Dacă vrei să scrii jurnalul neţinut, în care nu ai însemnat nicio frază, nicio propoziţie, nici măcar o literă, intră în ring, în ringul vieţii tale, de unde ai ieşit bătut, bătut fără milă, fiind şi rămânând adevăratul campion al învinşilor” – scrie el înainte de a declanşa succesiunea de evenimente pe care le selectează din întreaga sa viaţă, începând cu primele momente memorabile, ale copilăriei din mahalaua ploieşteană numită Malu Roşu şi ajungând până la întâmplări mai apropiate, toate într-o desfăşurare aparent haotică, dincolo de ordinea cronologică, într-o înşiruire spontană şi impetuoasă, ca o revărsare de prea plin, ca o răbufnire vulcanică mult timp reţinută, ca şi cum ar fi vrut să cuprindă în doar câteva zeci de pagini o întreagă odisee şşi un întreg destin. Predomină copilăria, marcată de război, cu bombardamentele de la Ploieşti şi cu primii ani de după, cu casele femeilor din mahalaua distrusă, în care „ţi se lua capul de la buric, de teamă că nu-ţi găsesc gâtul” şi în care „copiii cei mari semănau cu nemţii, iar cei mici cu ruşii”, în care Nuţa Mutului „avea copii de la regimentul 32 Infanterie şi 18 Artilerie”, cu sărăcie, pâine la cartelă, răni nevindecate, bătăi, furturi şi crime, văduve şi bărbaţi întorşi mutilaţi de la război, cu crâşme şi bordeluri chiznovatic botezate, prin care bântuie personaje pitoreşti cu numele şi cu sufletul, aşa cum le descrie, cu o forţă de expresie rar întâlnită, Mihai Vişoiu. Toate acestea însă nu sunt simple amintiri, ele se constituie într-un veritabil rechizitoriu al marelui procuror de suflete care este Mihai Vişoiu, cel ce a luptat toată viaţa cu nedreptatea şi cu nedrepţii, cu trădarea şi trădătorii, cel care este în stare să spună în chiar această carte „…o scot pe banii mei şi am dreptul să scriu ce vreau şi să-i bag în mă-sa pe toţi cei care i-am cunoscut, de la vlădică la opincă.” Un loc „de suflet” în „jurnalul” lui Vişoiu îl are Galaţiul, oraş important în destinul său, pentru că în el s-a petrecut „naşterea mea scriitoricească”, cum chiar el mărturiseşte, oraş în care i-a cunoscut pe exilaţii Fănuş Neagu şi Nicolae Velea şi în care a făcut de toate, a studiat, a făcut box, a debutat (la „Viaţa nouă”), a iubit şi a urât, în multiplele calităţi de student, impresar la Teatrul dramatic şi de păpuşi, merceolog la IRVA, profesor suplinitor la Pechea, Năneşti şi Slobozia Conachi. Un personaj aparte care apare în insula gălăţeană a odiseei lui Mihai Vişoiu este Nae Pungaşu′, „despre care se spune că-ţi fură zahărul din ceai şi de la care să nu cumperi ouă, că le găseşti fără gălbenuş”, şi cu care se identifică. „Moartea dinaintea morţii” are doar 109 pagini, restul volumului de până la 436 de pagini apărut sub acest titlu fiind ocupat de reeditarea unor scrisuri mai vechi şi de o selecţie de referinţe critice. Mai întâi, Mihai Vişoiu a ţinut să pună alături de spovedania sa o selecţie de texte greu de inclus într-un gen anume, proze sau poeme în proză, scurte şi ultra-scurte (unul chiar de două rânduri), care ar putea fi grupate totuşi pe trei domenii importante şi edificatorii pentru personalitatea autorului, şi anume autentica sa sensibilitate poetică, dragostea pentru agricultură şi ţăranul român şi la urmă, dar nu în ultimul rând, o altă mare iubire a sa, prima şi poate cea mai pătimaşă, boxul. Iată un încântător poem („Singur”): „Îi ura pe oameni fiindcă nu-l înţelegeau. Aşa credea el. Într-o zi, către seară, a avut atâţia bani încât la masa lui, din restaurantul de la răscruce, au mai venit şi alţii. Toţi îi dădeau dreptate. Două japiţe se chinuiau să-l convingă că e genial. El a plătit. Dimineaţa s-a trezit pe o margine de şanţ. Visase cât de bună e lumea. S-a căutat în buzunare. Nu mai avea niciun ban. L-a luat cu frig. Toată noaptea băuse singur.” Cu boxerii Mihai Vişoiu are contract pe viaţă şi pe moarte. A scris minunat despre lumea lor, care e şi a lui însuşi. Textele din volum (inclusiv „Dragoste mare cât o cruce”) dau măsura unei alte abordări, aceea care priveşte ringul prin lumina sufletului. Prin aceeaşi lumină prin care este privit şi ţăranul român, personajul lui preferat, cel căruia i-a dedicat volumul „Răstignirea ţăranilor – Tragedia agriculturii româneşti”, pe care l-a lansat într-un cătun (Odăeni) de câteva case din Bărăgan, într-o Vinere Mare, la fel cum o carte despre boxeri fusese lansată în penitenciarul din Slobozia, la fel cum o carte despre marele boxer Mihai Leu a fost lansată la luxosul restaurant „Flora” din Galaţi şi la fel cum această „Moarte de dinaintea morţii” a fost lansată la Salonul literar „Axis Libri” din Galaţi… Adică după pofta pe care a poftit-o Mihai Vişoiu şi după dragostele lui pătimaşe.