Mihai Vişoiu

Iar când a fost la încreştinare, pe Mihai Vişoiu l-a luat Dumnezeul cuvintelor de ceafă, aşa cum îşi duce pisica puii la loc bun, şi l-a plimbat de trei ori prin cristelniţa cu vorbe, ca să ţină minte în toate zilele lui că pentru el viaţa înseamnă a trăi pentru a povesti.

Despre cărţi ca asta trebuie să scrii în şoaptă, fiindcă zgomotul îl poate face pe cititorul de cronică să le confunde cu vreo băşcălie de la târgul de cărţi ursite să fie închise mai repede decât au fost răsfoite. Cărţi care nu au puterea să te oprească între paginile lor nici măcar pentru clipa sacră în care sufletul autorului se zbate să iasă în cuvinte şi să intre în măruntaiele tale, ca să te ia părtaş la un destin care începe să nu-ţi mai fie străin. Cartea lui Mihai Vişoiu este una care îţi face lumina frumoasă de dimineaţa până seara, iar dacă citeşti la ea pe întuneric nu se lasă până nu-ţi deraiază noaptea pe şinele zorilor unei zile de care oricum nu mai ai niciun chef.

Apărut în 2011, la editura gălăţeană Axis Libri, volumul „Moartea dinaintea morţii” de Mihai Vişoiu reuneşte proză publicistică şi literară, presărată de autor timp de câteva decenii prin ziare şi reviste, prin diverse antologii sau în cele câteva cărţi anterioare („Viaţa cu lupi, bani şi moarte”, 1990, „Dragoste mare cât o cruce”, 1997, poate şi altele). Presupun că sunt şi texte noi, dar este greu de făcut inventarul acestei cărţi, fiindcă lipseşte ceva care nu este normal să lipsească din astfel de lucrări – o notă asupra ediţiei, o introducere, o postfaţă, ceva ce ne-ar fi prins bine. Este o scăpare penibilă a editorului ori o indiferenţă boemă a autorului, nu-mi dau seama, dar nici nu fac mare caz din aşa ceva, fiindcă forţa vitală a acestei cărţi trece ca un tăvălug peste meschinăria unor amănunte de istorie literară. În esenţa ei, această carte este una autobiografică, fiindcă autorul este prezent, într-un mod sau altul, nu numai atunci când îşi povesteşte aproape ca la miliţia duhovnicească viaţa în proza titulară „Moartea dinaintea morţii”: „Am scris o carte nescrisă (…). E ceea ce mi-am adus aminte, mai bine zis, ceea ce nu am uitat, din întâmplările mele de individ care, acum pot să declar, că nu am avut prieteni, ci numai cunoştinţe, indivizi ce pentru un pol mă pupau în cur şi pentru 5 lei mă vindeau” sau când îşi face un cutremurător „Testament”, de o luciditate şi o radicalitate polemică înfricoşătoare: „Da, domnilor, mi-e scârbă de mine că am întors spatele şi am înghiţit toate mizeriile făcute atât înainte de evenimentele din 1989, dar mai ales după, când v-aţi spălat de toate nenorocirile pricinuite multora în mijlocul cărora aţi trăit.”

Autorul nu este prezent doar în proza evident autobiografică, ci şi în povestirile, hai, să le zic, „obiective”, deşi despre Vişoiu vorba asta chiar sună ca dracu’. Mihai Vişoiu nu este, nu poate fi obiectiv, fiindcă excepţionalul său suflu vital îl face să se infiltreze în toată materia – vie sau moartă – pe care o întâlneşte în cale, până la cel din urmă por al ei, să-şi asume evenimente la care n-a participat decât metempsihotic, să stârnească fenomene şi apoi să le dirijeze într-un imens cor al întâmplărilor colosal de simple. Există la Vişoiu o brutalitate berbecească a loviturii prin care destinul ştie să-ţi transforme viaţa în moartea dinaintea morţii, aşa cum se numeşte şi cartea asta care are un titlu de titlu: „Moartea dinaintea morţii”, o metaforă pe care o înţeleg mai bine decât ar fi normal, plătind preţul obişnuit în astfel de împrejurări, acela de a nu putea să o explic îndeajuns.

Fiindcă trebuie să dau sama şi despre bucătăria cărţii, voi menţiona că, la cele 60 de proze se adaugă aproape 30 de referinţe despre autor şi cronici ale cărţilor sale de până acum, adunate într-un fascicul separat, intitulat „Note critice şi nu numai”, printre semnatari fiind nume grele ale literaturii şi publicisticii româneşti: Fănuş Neagu, Mircea Dinescu, Romulus Vulpescu, Dinu Săraru, Răzvan Mitroi, Ion Cupen… Dacă tot pomenesc de publicistică, e pentru că Mihai Vişoiu asta a făcut toată viaţa lui – ziaristică. Ziaristică şi box. De fapt, mai întâi box, abia după aia ziaristică. Mai bine zis, în moartea dinaintea morţii, Mihai Vişoiu a făcut trei lucruri principale: viaţă, box şi ziaristică. Şi, fiindcă toate astea trebuiau să poarte, vorba lui Marin Sorescu, un nume, Vişoiu a făcut din ele literatură, povestind până la năuceala farmecului nepovestibil cum a muncit el pe şantier, cum s-a bătut în ring, până la tandreţea sângelui şi la halucinaţia abandonului, cum a cunoscut el oameni care când trăiau, trăiau, nu se prefăceau, şi cum a făcut din ei personajele visului său cu ţărani şi sportivi.

Dacă însuşi Ahile a avut un călcâi vulnerabil, sper că îi permitem şi lui Mihai Vişoiu să aibă un colţ sfărâmat – colţul invenţiei epice, fără de care nu poţi să moţăi perfect ca un senior în nesomnul literaturii române. Deşi nici la compoziţie (esenţială, la un prozator) nu excelează, nu atât darul compoziţiei îi lipseşte lui Vişoiu (pe spaţii mici, îşi conduce bine acţiunea, deşi cam liniară), cât capacitatea de invenţie epică. Asta îl ţine departe de marea glorie definitivă. Vişoiu nu are invenţie epică. Nu ştie, nu poate să fabuleze, să ficţioneze, să inventeze fapte, întâmplări, evenimente pe care să le prezinte ca fiind reale sau măcar posibile, veridice şi să le combine în planuri temporal-narative dinamice şi complicate. Este blestemul scriitorilor care te fac din cuvinte. Ei povestesc al dracului de bine, dar nu lucrează decât cu materialul realităţii, împrumutând întâmplări, episoade, evenimente şi personaje de-a gata din magazia vieţii şi uitând să le dea înapoi.

În afară de publicistică şi proză, Mihai Vişoiu s-a mai ţinut şi de alte prostii (o piesă de teatru, un scenariu de film), dar cartea care va rămâne după el este această „Moarte dinaintea morţii”. Dacă chiar mai contează, bine, aflaţi că Mihai Vişoiu s-a născut la Ploieşti, în 1939, trăieşte şi va muri la Slobozia, rămânând ploieştean, fiindcă pentru el asta e o vocaţie, nu un cod numeric personal. Dar, fiind cartea unui destin, normal că „Moartea dinaintea morţii” va avea ea însăşi un destin. Nu-l pot cunoaşte de pe acum, dar ştiu că va fi unul valabil. O să-l trăim amândoi, cândva, nea Mişule, pe limba îngerească, aşa, ca să înţeleagă şi Cerul că nu am fost duşmăniţi degeaba pe Pământ.

M. Ghiţă Mateucă