Mihai Vişoiu

Încercăm să împletim poveste din povestea drumului spre titlul suprem a doi campioni mondiali – unul în ring, altul, de-o viaţă, lângă ring. Până să fie „Altarul durerii”, a fost, poate şi mai tulburătoare, „Dragoste mare cât o cruce”. Până acum – dacă admiteţi scenariul, autorul, Mihai Vişoiu, şi-a pus de două ori în joc titlul. Şi nu oricum. De fiecare dată boxul şi-a primit un neasemuit dar. Mă încumet să rostesc: dumnezeiesc. Şi iată de ce. Autorul, el însuşi boxer şi apoi supusul cel mai credincios al careului magic, şi-a purtat cu înaltă demnitate crucea şi a păşit primul în altarul durerii – înaintea lui Mihai Leu.

O să vă surprind. Boxul în aparenţă este doar un sport dur. Nu-i la îndemâna oricui. Mihai Vişoiu ne convinge lesne. Aproape că aş zice că ne vrăjeşte. „Altarul durerii” – depun mărturie – este un adevărat poem cinematografic. Într-un ritm aproape ameţitor se schimbă planurile, când încrâncenarea din ring până dincolo de limita supravieţuirii, când durerea şi neliniştea despărţirii de ţară, de cei dragi, invincibilul Mihai Leu, pe care numai pentru asta l-au adoptat până la urmă nemţii, era gata-gata, nu o dată, să fie învins de nostalgie. Dar Michael Löwe, pe numele nemţesc, a rămas însă acelaşi Stănică al Hunedoarei. Imensă victorie, hotărâtoare. Prin ea a ajuns, de fapt, la suprema bucurie, obţinerea titlului de campion mondial la profesionism. Primul obţinut de un român. Piscul a fost atins! În joc au fost puse, nici nu ştii ce mai mult şi mai mult: curajul de neabătut sau spiritul de sacrificiu depăşind limita absurdului! Vişoiu e de altă părere. Pe Santiago Samaniego l-a doborât credinţa şi memoria bunicului Otata, cu toate că panamezul „lovea de parcă nu avea braţe, ci leviere.” Scene de un rar dramatism. Te simţi părtaş la cea mai neverosimilă trecere: suferi cu cel zdrobit aproape în repriza a IV-a şi urci o dată cu el Golgota prin suferinţă spre victoria finală, de necontestat. Aici arta naratorului are strălucire de briliant. Poate odată şi odată Mihai Vişoiu va aşeza în paginile unei cărţi şi chipuri şi întâmplări de pe vremea când – aşa cum se sancţionează fără menajamente – era la Galaţi un „băiat cu făcutul dreptăţii pe străzi”.

Cu Mihai Vişoiu se laudă – aşa ar trebui – cei din Slobozia, unde se află, şi îl revendică ploieştenii, de unde a plecat în lume. Gălăţenii au o şansă în plus. Prin anii ’60, la mal de Dunăre, s-a născut pentru a doua oară. Atunci era ştiut de Nae, după cum, de zeci de ani, în preajma ringului, toţi îi zic „nea Mişu”. De câte ori îi eşti prin preajmă povestitorul te asaltează năvalnic. Te poartă mereu spre ring şi nu numai. „Boxul – îşi evocă năduful – a fost un părinte pe care nu l-am respectat şi o spun acum cu durere, dar şi cu oareşicare detaşare. Plecarea din ring m-a făcut să înţeleg mai bine boxul; boxerii pe care i-am ştiut mi-au fost prieteni şi-i voi iubi cât voi fi.” Plină de spirit este şi trimiterea spre lumea literară a Galaţiului anilor ’60: „Le povesteam diverse întâmplări – aveam slavă Domnului – din viaţa străzii. Prin preajmă erau, zic, încântaţi, încântându-mă, un Nelu Oancea, profesorul Gogoţ, Grişa Gherghei, răposatul Sebastian Costin, Vremuleţ, Vicol, Ajarescu… Ei, dar câţi nu erau! Să nu uit, era şi marele Velea, povestitor cum puţini au fost. S-a dus şi el! Dar era mai ales patriarhul de la Dunăre, Fănuş Neagu. Nu o dată le spunea celor din jur: «Uitaţi-vă la golanul ăsta, la banditul ăsta, ce face cu cuvântul!». Lauda, îmi cădea bine, dar nu prea aveam încredere. Îmi ziceam că nea Fane mă iubeşte pentru că sunt un bun apărător al manierelor scriitoriceşti.” Năvalnic şi plin de umor, Nae! Sever cu el, pentru că şi viaţa nu prea l-a desfătat. În ringul vieţii, Mihai Vişoiu a fost lovit nu o dată pe la spate şi sub centură. Cei ce l-au surprins, este ferm în credinţa lui, nu erau boxeri: „Cine a fost luminat de lumina din careul magic – decretează el – nu se dezice în nicio împrejurare de crezul sfânt cu care te prezinţi în «Altarul durerii»: Nu-ţi lovi adversarul pe la spate şi nici sub centură.” Spun toate acestea pentru a vă face să înţelegeţi cât de preţioasă va fi victoria clară obţinută la puncte de Mihai Vişoiu pe data de 15 februarie. Atunci face 60 de ani. La mulţi ani, Nae! Eşti şi al nostru, al gălăţenilor.

Corneliu MIHĂILESCU
„Viaţă liberă” – Galaţi