Mihai Vişoiu

De vinerea trecută încoace n-a mai contat aproape nimic. Nici performanţa Oţelului, de a juca în noroi la Piteşti şi de a termina nedecis cu echipa lui Ion Moldovan, cândva „oţelar”, nici meciul aproape demenţial din epilogul etapei trecute, Dinamo – Rapid, nici farmecul unei partide de B, greu de închipuit dacă nu a fost văzută, Dacia Brăila – Politehnica Iaşi.

Nimic, totul a pălit. Am fost şi suntem consternaţi. Ca să mă explic, caut cuvintele. Sar anapoda. Pe lângă mine. Şi asta de bune minute. De fapt, veţi zice, ce-ar mai putea fi spus, după ce televiziunile au năvălit peste el, iar ziarele s-au întrecut să ofere opinii peste opinii. Am spus că televiziunile au năvălit. Aproape l-au sufocat. Şi Doroftei – fără eschive. N-a făcut, cum îi este obiceiul, niciun pas înapoi. S-a declarat, însă, învins doar de el: „Din păcate, nu mai pot!” Câţi oare din lumea sportului – de prisos să mai spun din lumea politicului, halucinantă cea din urmă – ar fi fost în stare să-şi recunoască neputinţa? Şi încă cum. În direct. La o oră de vârf. Ca-n orele acele de vinerea trecută, când – şi nu mă îndoiesc – o ţară întreagă a urmărit cu sufletul la gură înlănţuirea evenimentelor care se precipitau în jurul unui cântar. Grame, kilograme până la urmă, l-au deposedat de centura de campion mondial pe Doroftei! Putea să se retragă după aventura americană, când Spadafora, probabil, s-a considerat fericit că a fost egalul campionului din ţara care deţine centura Carpaţilor, putea s-o facă la Bucureşti, după confruntarea cu puternicul Raul Balbi. A continuat, luptând cu el, cu anii lui, luat de val, dorind să-şi fericească compatrioţii. Nu-mi amintesc un alt mare campion să fi dezlănţuit în juru-i atât interes, dragoste şi îmbărbătare. Şi nicidecum compasiune. Preşedinte, parlamentari, prim-ministru, miniştri, politicieni cu duiumul. Mulţi şi nenumăraţi. Dar sincera îmbărbătare a venit tot dinspre cei mulţi şi fără nume: „Moşule, ai fost, eşti şi vei fi românul suprem…”

Aş fi vrut să-l găsesc taman acum, fie şi cu un telefon, pe copilul teribil al Galaţiului anilor ’60 – Mihai Vişoiu. Şansa nu mi-a surâs de trei zile încoace. Telefonul a sunat în gol, acolo, la Slobozia, unde este acum. A cochetat cu boxul. A fost un năzdrăvan în tinereţea lui. A dat mai mulţi sau a primit mai puţini pumni? nici el nu ştie, când îl întrebai, râdea cu ochii lui de asiatic. În vremurile acelea erau, la Galaţi, şi boxeri vestiţi, erau pripăşiţi vremelnic în urbe şi Fănuş Neagu, Velea… Nimeni nu auzise pe atunci de bodyguarzi. Mişu (n.a. Mihai Vişoiu) era, pe lângă scriitori, unul din ăla de astăzi. Şi cu darul pumnului, dar şi cu darul scrisului. Ne-a oferit cărţi, cu eroi dintre boxeri, cum alţii n-au reuşit. Deşi mulţi s-au repezit s-o facă. Fără har. Şi fără suflet. Mişu a descoperit viaţa palpitantă din ring, la limita sacrificiului. Aşa l-am cunoscut mai bine pe Mihai Leu, campion mondial la profesionişti, în februarie 1997. Titlu obţinut la Hamburg. Şi el, ca şi Leonard Doroftei, tot fără luptă, a pierdut centura un an mai târziu la Stuttgart! Cartea „Altarul durerii” se citeşte pe nerăsuflate, suferind odată cu eroul ei, cu Mihai Leu. Aud că acum, suflet mare, Mişu Vişoiu a aşezat în coperţile unei cărţi, „voievodul ringului românesc”, aventura poate fără egal – în lumea boxului – a lui Leonard Doroftei. Acolo, în carte, Moşu vorbeşte de centura cu diamante pe care nimeni nu va putea să i-o ia – copiii!

Mişu, de neregăsit, l-am sunat şi ieri la Slobozia. Nu şi pe Aeroportul Otopeni, acolo unde – aş fi în stare să pariez – Vişoiu a fost prezent când Doru Doroftei şi-a luat zborul spre cei dragi. M-am liniştit abia după ce am luat o carte din bibliotecă. Aceeaşi pe care am pomenit-o. Am răsfoit „Altarul durerii”. Acolo, în ultimele rânduri, Mihai Leu face o destăinuire autorului: „Vorba matale, nea Mişu. În Altarul Durerii – cum îi spui de multă vreme ringului – mulţi vin să se închine… Dumnezeu nu-i poate ajuta chiar pe toţi.” Ei bine, pe un suflet ales, cum rar mai găseşti printre cei aduşi pe culmi, Cel de Sus l-a ajutat din plin. Chiar şi săptămâna trecută, când poate, ca într-un scenariu pe care nu ni-l putem închipui, deşi l-am trăit aievea, nu l-a lăsat pe Leonard să urce treptele ringului. Dumnezeu „cu lungimea de zile îl umple pe el şi-i arată mântuirea Lui”. Vorbe biblice. Căci, să nu uităm, dincolo de fericirea unei ţări, deznodământul meciului revanşă cu Balbi, şi să reţinem mai ales vorbele spuse zilele acestea de cel care-l consideră ca pe propriul lui copil, antrenorul Titi Tudor „Acum sunt liniştit. Înţeleaptă hotărârea lui Doru. De a renunţa la box”…

Corneliu MIHĂILESCU
„Viaţă liberă” – Galaţi, septembrie 2002