Mihai Vişoiu

„Iubitor de box, băiat de gălăgie la circ, scriitor de vagoane, Mihai Vişoiu s-a speriat în tinereţe de eventualitatea Operei în aşa măsură încât, desălbăticindu-se rapid, aidoma plantelor aduse de Columb în bătrânul continent, a optat pentru ziaristica judeţeană. Când l-am cunoscut, prin 1968, păstra încă alura boxerului redutabil, privirea piezişă, umerii înfoiaţi, acea nelinişte unduitoare a trupului, de parcă Laocoon cu fiii şi şerpii ar fi fost cu toţii înghesuiţi în stofa unui costum de ziarist. Fugise de încâlcita boemă – unde stânga sa era respectată prin holurile redacţiilor nu fiindcă ar fi ţinut în ea stiloul – şi singura amintire duioasă i-o păstra bătrânului M.R.P. care-l luase şi pe el sub aripa ocrotitoare. Mihai Vişoiu devenise rapid personaj principal în piesa sa pe care o jucam cu toţii la Slobozia acelor ani. Poseda geniu verbal. Recita pe de rost proze întregi, uimind cenacliştii din sudul ţării, manifestându-se mai ales în deplasările noastre culturale din afara judeţului, pentru că-n perimetrul Ialomiţei voia să fie şi era cunoscut drept ziarist serios şi nu „pârlit de nuvelist”, vorba marelui nostru confrate de scris şi de câmpie, Ştefan Bănulescu. Câte povestiri, câte romane de Mihai VIŞOIU s-au consumat în Editura aerului!”

Poemul lui Mircea Dinescu, aşezat drept prefaţa cărţii lui Mihai Vişoiu – „Dragoste mare cât o cruce” –, carte premiată cu Premiul „Victor Bănciulescu”, îmi lasă interzisă orice alte intervenţie, chiar dacă degetele-mi ard pe claviatura maşinii de scris în a zice şi eu câteva cuvinte despre cel care în fiecare zi pleacă cu trenul inventat a doua zi. Trenul lui… „În fiecare zi îmi spun că astăzi voi scrie povestea care să rămână, să ţină locul „Tatălui nostru” uitat. Scriu un cuvânt, apoi altul, le tai, o dată, de două ori, de zece ori, până când nu se mai poate descifra nici o literă. Cuvintele se transformă în pete lungi sau mai scurte. Din întreaga pagină au mai rămas două rânduri. Două linii într-o gară…” O gară pe peretele căreia văd anulate toate trenurile cu o banderolă pe care sta scris: Nu uitaţi o clipă ce aţi luat de la viaţă. Pumni şi iar pumni…

Dar câţi dintre noi s-au urcat în ring?

Răzvan MITROI
„Adevărul” – decembrie 1997