Mihai Vişoiu

Acum vreo patruzeci de ani, prin jocul magic al întâmplării, l-am întâlnit la Galaţi, pe malul Dunării, unde-şi jefuiesc aventurierii visele şi-şi înnobilează speranţele, pe Mihai Vişoiu. Era student, dar bătea doagele falezei, cu ochii spre Levant şi cupolele de aur ale Asiei. Era şi boxer. Triunghiul Bermudelor (al copiilor de sport) era format atunci (şi azi s-a risipit) din oraşele Constanţa, Galaţi şi Brăila. Băiatul era bătăuş din prea multă vigoare tinerească, dublat de un talent literar neobişnuit. Eram împreună cu Nicolae Velea. Amândoi l-am adoptat şi i-am făcut loc în pagina literară a ziarului local. Dumnezeu ne-a ţinut partea: Mihai Vişoiu a devenit scriitor, a pătruns în legenda câmpiei scriind povestiri excelente, reportaje scăpărând de farmec şi mânie şi nu s-a abătui nici o clipă de pe scândura pontonului unde începe aventura. Îndrăgostit nebuneşte de literatură, a rămas şi în careul magic (ringul de box). Pentru că s-a născut din stirpea ce ni l-a dăruit pe Panait Istrati şi atâţia geniali exaltaţi ai libertăţii, el continuă, iată, şi după patruzeci de ani, să fie la fel de bogat în iluzii, neîmplinit în disperări, cules de patimile ce ţin de măreţia omului furat de ideea că lupta este idealul care ne smulge din uitarea pământului. Paginile scrise de el mă cuceresc, iar patima înflăcărată cu care-i înconjoară pe marii învingători din careul magic mi-l ţine mereu aproape de inimă.

Mihai Vişoiu – călător sub steaua norocoasă a Dunării prin miresmele Bărăganului şi aurul speranţei.