Mihai Vişoiu

Acasă Cărţi Critică CV Fotogalerie Contact

O proză scurtă şi percutantă ca proiectilele dum-dum

Despre cartea lui Mihai Vişoiu „Dragoste mare cât o cruce” se pot spune multe… Cu toate acestea, n-aş vrea să umblu, cel puţin deocamdată, pe după piersic şi afirm că avem de-a face cu o proză scurtă şi percutantă ca nişte proiectile Dum-Dum (care atunci când întâlnesc un corp tare produc rupturi – n.n.), ceea ce îi dă o notă aparte de captare şi captivare.

Mai întâi lumea boxului, este o lume pe care, desigur, autorul, nu încape îndoială, o cunoaşte din interior şi o adoră, relevându-i sublimul şi dramatismul în spatele cărora se ascunde sufletul căutat de toţi pugiliştii, în dorinţa firească de a nu fi trataţi ca nişte maşini de pumni. În fond, autorul creează o chintesenţă a unei lumi de factură specială, căreia viaţa i-a întors fiere şi poşircă, venin şi noroi; fac aceste afirmaţii pentru că e vorba de lumea pestriţă a oraşelor port la Dunăre, unde a înflorit boxul ca o luptă pentru supravieţuire şi, în acelaşi timp, s-au afirmat talente de valoare naţională şi internaţională.

În altă ordine, lumea periferică de altădată îşi dezvăluie cenuşiul, rănile urât-mirositoare, cu caractere tari şi brutale, cu destine dramatice, dar şi cu gesturi duioase, de generozitate şi dragoste în sensuri adânci. S-ar putea spune că elementele cumpănitoare se află acolo unde mila şi bărbăţia s-au întâmpinat, unde omenia se sărută cu sacrificiul.

Cititorului îi este de folos a se simţi, vreme de 222 de pagini, în marginea vieţii, grijilor, scârbelor şi demolantelor ei frecuşuri, să cutreiere nestingherit în timp, de subţirimea pungii, de câte şi mai câte… Elementele autobiografice se topesc într-un creuzet din care rezultă aliajul naraţiunii de o maximă condensare, un adevărat dosar al experienţelor de viaţă. Sunt aici şi elemente de frescă asupra cărora nu voi insista. În orice caz, Mihai Vişoiu caută întotdeauna sufletul, indiferent de condiţia socială a personajelor şi de locul unde acesta s-a cuibărit. Şi-l găseşte chiar şi atunci când el se află într-un mare amalgam. Elogiul luptătorului, al pugilistului din careul magic se transformă, sub scriitura sa, într-o mare dragoste şi adâncă stimă pentru cei ce au servit boxul românesc.

Titus NIŢU
„Tribuna” – decembrie 1995