|
Mihai Vişoiu |
Mihai Vişoiu este unul dintre acei scriitori („Dragoste mare cât o cruce”, 1996, „Mihai Leu în altarul durerii”, 1998) şi jurnalişti (semnează de mulţi ani în redutabilul cotidian Adevărul), care se implică miraculos în tematica subiectelor, prin documentare la faţa locului şi prin trăire sufletească intensă, stilul şi omul găsind formula fericită pentru asocierea cititorului ca martor activ în cele relatate.
„Tragedia agriculturii româneşti. Răstignirea ţăranilor” este o cutremurătoare cronică a evenimentelor care au răscolit spaţiul Câmpiei Române şi pe cei ce vieţuiesc aici. În loc să conducă la o revenire la matcă (aşa cum se credea roz-bombon!), întâmplările petrecute în ultimii ani par să acrediteze ideea că şocurile constituie procedeele de căutare a identităţii în această lume din care ne tragem toţi, precum de la Râm. Autorul exprimă temerea că mutaţiile abrupte din universul rural (şi nu numai!) vor produce mutanţi imprevizibili şi fără constantele tradiţiei multimilenare. Titlurile anunţă drame sociale şi economice, care generează, în avalanşă, bulversare în toate planurile. Formulările nu iartă, puţini au ştiinţa şi talentul ziaristului de la Adevărul de a surprinde esenţialul în puţine cuvinte, direct în cunoştinţă de cauză şi cu teribilă zbatere – limbă de clopot într-o ţară de sate, în care se oficiază răsăritul soarelui cu lumânări şi apusul, în răsaduri de bănci şi escrocherii fără frontiere: Se răresc fumurile în sate (p. 44); Guvernul recomandă ţăranilor să se transforme în brokeri (p. 77); Grâu pentru colivă (p. 82); La cinci ani, un milion de procese pentru pământ (p. 105); Seceta mai răvăşitoare decât un bombardament (p. 113(; Cârciumile ţin deschis de luni până luni, ca la poliţie (p. 252); În satele din Bărăgan, ţăranii pun pe foc porumb în loc de lemne (p. 291); Politica pâinii n-o mai face nimeni (p. 311); Vara Neagră a satului românesc (p. 328); Ministrul agriculturii n-a văzut nici rănile câmpiei Bărăganului şi nici pe cele din sufletele ţăranilor (p. 379) etc.
Cartea lui Mihai Vişoiu evocă tulburător prezentul vieţii rurale prin acte, documente, cifre edificatoare, dar şi prin scene decupate dintr-o realitate copleşitoare. Un personaj de-al său relatează neverosimil de firesc: „La câte înmormântări am fost în iarna asta, c-a intrat asta cu coasa rău şi la noi, la Colilia, ca să nu-ţi mai zic în Reviga şi Cocora, toţi morţii pe care i-am văzut erau mai luminoşi la faţă de cum îi ştiam în ultimii ani. Îţi spun eu am văzut morţi fericiţi…” (p. 393). „Tragedia agriculturii româneşti. Răstignirea ţăranilor” ar trebui studiată temeinic de oficialităţi, de autorităţi şi de partidele politice. Este o carte de referinţă despre o comunitate asociată poetic cu veşnicia şi istoric, cu suferinţa, din motive cărora Mihai Vişoiu le conferă sensul permanenţei: „Ţăranii nu au avut niciodată un partid făcut de oameni de-ai lor, iar dacă şi-ar face vreunul, ar trebui să ia drept semn Crucea cu Hristos răstignit, că prea au fost chinuiţi din tată în fiu.”
Theodor PARAPIRU
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
