Mihai Vişoiu

Acasă Cărţi Critică CV Fotogalerie Contact

Solitudine

Mi-a plăcut un micro-poem în presă, datorat lui Mihai Vişoiu, intitulat „Singur”, drept care l-am reprodus unor prieteni:

„Îi ura pe oameni fiindcă nu-l înţelegeau.
Aşa credea el.
Într-o zi a avut bani şi a băut până când
la masa lui mai erau şi alţii. Toţi îi dădeau
dreptate şi el a plătit.
Dimineaţa s-a trezit pe o margine de şanţ
şi se gândea că oamenii l-au înţeles în sfârşit.
Toată noaptea băuse singur.”

Mi-a plăcut, recunosc, în primul rând, ca psihiatru, felul în care este relatată drama băutorului solitar, dar se pare că scurta proză poate fi înţeleasă şi altfel, dovadă că un literat aflat de faţă m-a contrazis vehement: „nici vorbă, nu este aşa, adevăratul mesaj cuprins în poem este de un mare umanism, chiar când bem cu alţii rămânem tot singuri, acesta este destinul ingrat al omului.”

Deci, după înţelegerea respectivului, ar fi fost vorba „de o reformulare a vechilor teze de tipul „fiecare moare singur”, sau a „singurătăţii alergătorului de cursă lungă”.

În concluzie, mintea psihiatrului poluată de un profesionalism excesiv a fost urgent readusă la realitate de un pasionat literat. Motivul? Deformaţia profesională care îl făcuse pe medic să-şi închipuie că nefericitul fusese într-adevăr mai singur decât alţii, decât noi toţi, şi că numai nevoia de comunicare îi adusese fantomele la masă. Fantome, care pe lângă înţelegere i-au mai dat şi satisfacţia de a plăti el, de a-şi da obolul pentru mult râvnita înţelegere. Cu alte cuvinte, un fel de chit pe chit.

Numai că autorul revine, insistă că nefericitul „toată noaptea băuse singur”. Continui să mă întreb dacă, totuşi, nu băuse într-adevăr singur, singur de tot, numai cu plăsmuirile şi satisfacţiile lui substitutive.

Şi dacă admitem, totuşi, că îşi băuse aievea minţile şi totul nu era decât rezultatul sinistrei combinaţii chimice dintre însingurare şi aburii etanolici, să fie oare mai valabilă ideea că prin referirea la drame particulare se amputează din valoarea mesajului general uman, aşa cum crede cu intransigenţă interlocutorul meu, literatul?

Ion VLAD
Paris, 1986