Mihai Vişoiu

O nouă carte a prozatorului Mihai Vişoiu, intitulată provocator „Moartea dinaintea morţii”, a fost recent lansată la Galaţi, în cadrul Salonului literar organizat şi găzduit de Biblioteca Judeţeană „V. A. Urechia”.

Cu un statut bine consolidat în Breasla scriitoricească din România, publicist efervescent, tot timpul ancorat în perimetrul generos al realităţilor sociale pe care le-a traversat în ultimele decenii, Mihai Vişoiu, prin prestaţia sa de slujitor al condeiului, n-a servit nicicând politica partidului unic, nici a celor care acum se confruntă în arena unor lupte intestine pentru accederea la „ciolan”, ci – indiferent de judecata superficială a unora – prin scrisul său, a slujit numai adevărul, oamenii de rând, anonimii, pe cei care, prin eforturi uriaşe, au îndrăznit să-şi depăşească condiţia de umiliţi ai societăţii. Drept suport probatoriu pentru afirmaţiile de mai sus sunt: scenariul filmului „Amurgul fântânilor” (1979), piesa de teatru „Sfârşitul nopţii” (1989), volumul de proză scurtă „Viaţa cu lupi, bani şi moarte” (1990), culegerea de nuvele şi schiţe „Dragoste mare cât o cruce” (1997), romanul biografic „Mihai Leu în altarul durerii” (1997), culegerea de articole „Răstignirea ţăranilor: Tragedia agriculturii româneşti” (1999), romanul „Spovedania unui învingător: Leonard Doroftei” (2003), culegerea de articole „Legendele boxului românesc” şi „Moartea dinaintea morţii”: proză scurtă (2011).

Am ţinut să evidenţiez cât mai multe titluri ale cărţilor sale, fiindcă acestea conţin abordări tranşante ale unor realităţi deloc cosmetizate, pe care autorul a ţinut neapărat să le expună, să le reclame public, întocmai cum au fost. „Moartea dinaintea morţii” este edificator în acest sens, al deconspirării unei stări umane aflată permanent la punctul de fierbere, care odată depăşit, se intră într-o cădere liberă, necontrolabilă, psiho-morală. Într-o colectivitate unde normele etice sunt desconsiderate, unde valorile autentice sunt puse la stâlpul infamiei, batjocorite public de impostori, iar libertatea este practicată sub forma dezmăţului social, în care infractorii, în costume de gală, coboară din maşini luxoase, să participe la concerte de manele, la Ateneul Român, unde ticăloşii ocupă stranele din faţă, la slujbele de la Mitropolie, totul, dar absolut totul este degradat şi în aceeaşi măsură degradant!

Comunismul ne-a lăsat o moştenire, pe care mulţi analişti o ignoră sau nu o sesizează pe deplin. Este vorba de „OMUL DE TIP NOU”!, o bombă teribilă, cu explozie programată… Adică un individ amoral, autic, cu şira spinării gelatinizată, cu actul voinţei anihilat, care rabdă totul, oricând dispus să trădeze pentru mai nimic sau chiar pentru nimic. Prin aportul neprecupeţit al acestui „om de tip nou”, multiplicat în milioane de exemplare, cu drept de vot, a fost posibilă edificarea „societăţii democratice” actuale. Fragment de roman, cum îl consider eu, „Moartea dinaintea morţii” (aproximativ o sută de pagini) surprinde doar un crâmpei al acestei epopei de dezintegrare umană. Proza propusă de autor este concepută în maniera unui jurnal intim, autobiografic, foarte condensat în material faptic, cu o forţă sugestivă de excepţie, ce subjugă atenţia şi mai ales starea afectivă a cititorului. Într-un astfel de spaţiu epic se mişcă personaje reale, în mare parte cunoscute de cititor, scriitori, actori, ziarişti, sportivi, securişti, activişti de partid etc., etc., nume proprii ale unor localităţi, teatre, biserici, cârciumi, de ziare, instituţii ş.a.m.d., probabil şi din nevoia de a fi elocvent, mai certamente crezut. În acest sens, Mihai Vişoiu vine şi cu dovezi concrete că, într-adevăr, nu se foloseşte fictiv de numele unor personalităţi pe care le-a cunoscut, cu care a legat prietenii şi a fost preţuit de acestea ca om, ca jurnalist, ca prozator, căci iată ce spun despre el: „…Paginile scrise de el mă cuceresc, iar patima înflăcărată cu care-i înconjoară pe marii învingători din careul magic mi-l ţine mereu aproape de suflet.

Mihai Vişoiu – călător sub steaua norocoasă a Dunării prin miresmele Bărăganului şi aurul speranţei.” (Fănuş NEAGU); „…simţi că scrie şi poezie – altfel spus că visează în ritmurile pe care le numim convenţional (când rimează ori nu) versuri: moare un ţipăt prozodic în unele gâtuiri lucide, pe care orgoliul îndreptăţit al creatorului le uită în articulaţiile frazei. Aceste şase trepte, rânduite aici, urcă la pragul pe care-l merită.” (Romulus VULPESCU); „…scriitor născut, autor al unor pagini care îl recomandă pe prozatorul autentic, Mihai Vişoiu a intrat în conştiinţa publică şi în ipostaza de zile mari a reporterului de cotidian.” (Dinu SĂRARU); „…Cu biografie de prozator american (boxer, băiat de gălăgie la circ, scriitor de vagoane, electrician, îndrumător cultural etc.) Mihai Vişoiu s-a speriat în tinereţe de responsabilitatea Operei. Poseda geniu verbal. Recita pe de rost proze întregi, uimind cenacliştii din sudul ţării, manifestându-se mai ales în deplasările noastre culturale din afara judeţului, pentru că în perimetrul Ialomiţei voia să fie, şi era cunoscut drept ziarist serios şi nu „pârlit de nuvelist”, vorba marelui nostru coleg de scris şi de câmpie Ştefan Bănulescu. Câte povestiri de Mihai Vişoiu s-au consumat în editura aerului?!” (Mircea DINESCU). Şi astfel de „recomandări” pot continua.

Proza „Moartea dinaintea morţii”, ca relatare epică de sine stătătoare, este îndeajuns de convingătoare, însă Mihai Vişoiu (să luăm în calcul şi judecata superficială a unui contemporan, pe care-l aminteam la început?!), în intenţia lui de a demonstra adevărata ţinută a demersurilor sale jurnalistice şi de autor de proză, a supralicitat prin noi şi noi dovezi. În spaţiul volumului ce poartă titlul primei proze la care am făcut referire, a mai inclus un set de peste şaizeci de proze-minut şi alte multe comentarii semnate de colegi de breaslă, jurnalişti, critici, scriitori care, de asemenea, fac trimiteri, de fapt, la autor.

Derutant pentru mine, semnatarul acestor rânduri, cel care întotdeauna a crezut în talentul literar şi personalitatea lui Mihai Vişoiu, este şi acel „Testament” de la sfârşitul volumului. De aceea, pe exemplarul primit din partea lui, cu o dedicaţie, în dreptul prozei „Testament” am grafiat, cu un creion roşu, un mare şi frumos semn de întrebare!

Constantin VREMULEŢ