Mihai Vişoiu

Cu nişte ani buni în urmă, la apariţia cărţii sale „Dragoste mare cât o cruce”, într-o cronică în revista „Porto-Franco” (ştiindu-i viaţa, dar mai ales zbaterile sale disperate de a ieşi la suprafaţă, de a învinge), îl comparam pe Mihai Vişoiu, într-o oarecare măsură, cu prozatorul american Ernest Hemingway. Nu ştiu dacă am fost sau nu inspirat în această apropiere a celor două personaje, însă, şi acum, după atâţia ani, cu prilejul rândurilor de faţă, referitoare la cartea sa „Moartea dinaintea morţii” (lansată de curând la Salonul literar „Axis libri” al Bibliotecii „V.A. Urechia”, Galaţi), mă încăpăţânez să cred că între prozatorul Mihai Vişoiu şi autorul romanului „Bătrânul şi marea” (unde este vorba de o singurătate mai grea decât moartea), se poate trasa o linie de unire, desigur păstrând decenţa şi simţul proporţiilor, aşa cum suntem noi nevoiţi să ţinem seama de măsurile dintre România şi Statele Unite… Dar să nu insist.

„Moartea dinaintea morţii” nu este un roman propriu-zis, aşa cum ne-am obişnuit noi, cititorii de roman, să judecăm; nu se subordonează rigorilor clasice acestui gen literar, ci autorul, aflat într-un declin sentimental, de conştiinţă, datorat unor atitudini, deloc false ale unor contemporani, îşi adună, dintr-o suflare, cele mai convingătoare dovezi, ce atestă prin conţinutul lor adevăratele sale valenţe valorice, ca om vertical, ca literat, dar mai ales ca OM.

Prin gestul său, exprimat în această carte, Mihai Vişoiu vrea să demonstreze, cu ajutorul unor mărturii ce poartă semnătura unor nume prestigioase, oameni de litere, politicieni, jurnalişti, actori, artişti etc., că acceptă provocarea de a fi judecat, însă ca în orice judecată dreaptă, aceasta să fie făcută pe baza unor dovezi certe, reale, de netăgăduit. Mă rezum doar la câteva dintre acestea:

„Pentru că s-a născut din stirpea ce ni l-a dăruit pe Panait Istrati şi atâţia geniali exaltaţi ai libertăţii, el continuă, iată, şi după patruzeci de ani, să fie la fel de bogat în iluzii, neîmplinit în disperări, cules de patimile ce ţin de măreţia omului furat de ideea că lupta este idealul care ne smulge din uitarea pământului. Paginile scrise de el mă cuceresc, iar patima înflăcărată cu care-i înconjoară pe marii învingători din careul magic mi-l ţine mereu aproape de inimă.

Mihai Vişoiu – călător sub steaua norocoasă a Dunării prin miresmele Bărăganului şi aurul speranţei.” (Fănuş NEAGU)

„Mihai Vişoiu a debutat în „Luceafărul”, cu trei schiţe. Nu l-a prezentat nimeni atunci. Nici acum nu se cheamă că se bucură de o prezentare a cuiva. La urma-urmei, n-are nevoie de aşa ceva.

Simţi că scrie şi poezie – altfel spus că visează în ritmurile pe care le numim convenţional (când rimează ori nu) versuri: moare un ţipăt prozodic în unele gâtuiri lucide, pe care orgoliul îndreptăţit al creatorului le uită în articulaţiile frazei.

Aceste şase trepte, rânduite aici, urcă la pragul pe care-l merită.” (Romulus VULPESCU)

„Scriitor născut, autor al unor pagini care îl recomandă pe prozatorul autentic, Mihai Vişoiu a intrat în conştiinţa publică şi în ipostaza de zile mari a reporterului de cotidian (…) Mihai Vişoiu are darul de a face pagina de ziar în care apare numele său, nu odată incendiară.” (Dinu SĂRARU)

„Cu biografie de prozator american (boxer, băiat de gălăgie la circ, scriitor de vagoane, electrician, îndrumător cultural etc.) Mihai Vişoiu s-a speriat în tinereţe de responsabilitatea Operei.

Poseda geniu verbal. Recita pe de rost proze întregi, uimind cenacliştii din sudul ţării, manifestându-se mai ales în deplasările noastre culturale din afara judeţului, pentru că în perimetrul Ialomiţei voia să fie, şi era cunoscut drept ziarist serios şi nu „pârlit de nuvelist”, vorba marelui nostru coleg de scris şi de câmpie Ştefan Bănulescu.

Câte povestiri de Mihai Vişoiu s-au consumat în editura aerului?!” (Mircea DINESCU)

Cartea debutează cu proza care, de altfel, dă şi titlul volumului, „Moartea dinaintea morţii”, pe o întindere de 109 pagini, o proză densă în fapte de viaţă, de atitudini omeneşti, de dovezi aflate la răscruce, de mare sensibilitate, care lasă să se întrezărească nu atât indignarea ce-l domină pe autor, ci o imensă tristeţe, fiindcă mulţi dintre detractorii săi, aflaţi cândva la ananghie, şi-au ostoit foamea din bucata lui de pâine şi adeseori, dacă ea era prea mică, se lăsa bucuros pe el flămând.

Este vorba de o proză în forţă, cu toate motoarele turate la maxim, care obligă pe cel care o citeşte să participe afectiv la derularea captivantă a începutului de roman despre o viaţă, despre un destin. Păcat că autorul nu şi-a derulat proza într-un spaţiu epic mult mai generos, fiindcă după demarajul luat, cum am mai spus, cu toate motoarele turate la maxim, nu lasă deloc impresia că n-ar fi dispus de cherosenul necesar pentru un zbor de înaltă altitudine. După acest fragment promiţător, cartea însumează o bună parte din proza sa scurtă, proza-minut cu care prozatorul ne-a obişnuit şi prin care excelează, precum şi mai multe note critice (de tipul celor menţionate mai sus) semnate de cei care l-au cunoscut ca om, ca jurnalist, ca scriitor.

Cartea în sine este un semnal demn de luat în seamă al vitalităţii şi forţei creatoare a acestui prozator, un răspuns destul de categoric la atacurile unor mediocri şi submediocri, o reevaluare convingătoare a unei mai vechi şi triste constatări că „Nu mor caii, când vor câinii”.

Constantin VREMULEŢ