Mihai Vişoiu

Autorul cărţii „Dragoste mare cât o cruce” ştie bine lecţia vieţii şi s-a ferit de happy-end-uri. Prin felul lui nesăţios de a căuta situaţiile limită, riscul, vântul din faţă, de a pipăi cu mintea şi inima fiecare muchie a vieţii, Mihai Vişoiu este un fel de Hemingway. Dacă ar fi avut la dispoziţie Golful Persic, ar fi vânat şi el rechini, dacă ar fi străbătut Amazoanele, ar fi ţintit şi el lei, a boxat şi el ca prozatorul american, însă nu pe dolari, dacă ar fi fost corespondent de război ar fi avut şi el nebunia să locuiască singur într-un hotel găurit de obuze, în Madridul anilor ’35. Însă, noi nefiind atât de bine dotaţi, precum americanii, Mihai Vişoiu şi-a transferat întâmplările vieţii în codrul nesfârşit al cuvintelor, al literaturii, precum un haiduc care-şi povesteşte cu seninătate faptele ce nu-i dau pricini de ruşinare.

Dacă până acum, Mihai Vişoiu nu şi-ar fi exprimat în scris trăirile, am fi aşteptat ca măcar în ultima clipă a vieţii sale să-şi divulge identitatea de prozator autentic. Cartea sa, „Dragoste mare cât o cruce”, îl legitimează în acest sens. E un gest abrupt, sincer, fără niciun fard, aşa cum înţelege prozatorul viaţa. Fără mofturi, fără preţiozităţi, fiindcă dacă le-ar folosi s-ar împiedica prosteşte de ele. Vişoiu scrie despre boxeri, vagabonzi, prostituate, despre o lume căreia până şi Dumnezeu îi refuză orice şansă. Ponderea prozelor cuprinse în volum este deţinută de lumea boxului, pe care a cunoscut-o nu numai ca spectator, ci şi din ring. Cuvintele sunt puţine, grele, azvârlite cu forţa pumnului trimis în faţa adversarului. Interesante sunt şi prozele-blitz, prin ideile exprimate, însă astfel de diamante, pentru a le scoate în evidenţă splendoarea, nobleţea, trebuiau mai migălos şlefuite.

Parcurgând volumul, rămâi cu senzaţia că autorul a spus totul dintr-o suflare, poate şi de aceea a trecut repede peste unele inegalităţi stilistice.

Şi ar mai fi ceva… Dacă aş fi scris eu această carte, aş fi botezat-o „Eliberaţi ringul, ultima repriză!” (tot titlul unei proze din cuprins), însă, fiindcă a scris-o Mihai Vişoiu, mă mulţumesc cu titlul găsit de el. Ceea ce e de reţinut este faptul că această carte marchează un început bun, anunţă un prozator de mare forţă.

Constantin VREMULEŢ